Simpaticul critic şi istoric de artă Vladimir Bulat îmi semnalează un articolaş în presa română care spune că a mai apărut pe lume un Brâncuşi necunoscut, despre care se ştie că a şi fost autentificat de Teja Bach. Pe final este citat şi un muzeu olandez care spune, tare, doct şi apăsat, că mai pot apărea şi alte lucrări necunoscute de Brâncuşi. Muzeul ştie, mai ales că nu are nicio urmă de Brâncuşi prin colecţiile sale.
Afacerea "Capului de copil" necunoscut bântuia de ceva timp, dar fără prea multă vlagă. Un astfel de eveniment era strigat în şoaptă, cu obişnuitele şabloane, dar fără entuziasm. Povestea sună palpitant dar se îneacă într-un suc propriu şi ieftin de deja vu. Cică un francez inocent de tot a luat sculpturica de la o licitaţie unde nimeni nu ştia că este un Brâncuşi şi, aşa inocent, a şi ajuns cu ea la Friederich Teja Bach, guru, ultimul şi singurul expert autentificator de Brâncuşi, care i-a zis că e al meşterului şi e necunoscut. Am vânturat informaţia şi am găsit mai degrabă vorbe preluate de undeva, îmbogăţite sau interpretate în funcţie de starea autorului şi publicarea lor fără vreo grijă pentru corectitudine sau acribie. Nu am găsit vreo poză cu certificatul eliberat de Teja Bach şi nici nu ni se spune că aşa ceva ar exista. Astfel că vehicularea acestui nume drept argument suprem este neconvingătoare. Poate a spus omul o vorbă, poate s-a exprimat dubitativ şi îndoielile au dispărut în văzduh, cuvintele tipărite transformându-le în certitudini. S-a uitat expertul cu atenţie, cu mare atenţie, cu foarte mare atenţie? A pus şi vreun aparat deştept la munca de autentificare, a adus vreun argument, vreo comparaţie în discuţie? Mai ales că sculpturica meşterului maniac al finisajului, recunoscut ca atare, cu repetiţie, de organizatori, este din ghips vopsit ca să imite culoarea bronzului, ceea ce Brâncuşi nu făcea, în cel mai rău caz nu prea făcea.
Desigur, nimeni nu mă va împiedica să îmi pun întrebări şi nici să îmi aduc aminte de o ofertă de acum câţiva ani, la una dintre cele două bătrâne doamne londoneze ale licitaţiilor de artă. Era o piesă diformă, nu prea se decela ce ar reprezenta, şi aparţinuse unei persoane care fusese director al turnătoriei unde îşi făcuse Brâncuşi nişte bronzuri. Faptul că omul ajunsese în respectiva funcţie mult după moartea sculptorului şi că piesa nu era o lucrare finită, cu care artistul să fie de acord şi să permită chiar eventuala sa returnare postumă, în condiţiile legii, nu a deranjat pe nimeni în a o autentifica şi a o scoate la licitaţie la prestigioasă casă londoneză. S-a dat la un preţ bun, dar nu unul dintre exorbitantele cu care se joacă operele maestrului. Din păcate, trebuie să îmi aduc aminte şi de o situaţie care l-a implicat pe venerabilul Barbu Brezianu, redutabil în Brâncuşi. Nu mă refer la "Cocoşul salutând soarele", după care a tăcut mâlc, acoperit de scandal, ci la capul de femeie prezentat într-o prestigioasă revistă românească de cultură ca fiind de Brâncuşi, cu o uriaşă şi de mare prost-gust ştampilă Valsuani drept pe frizură. "Sculptura aparţine unui colecţionar care, fireşte - foarte fireşte - voieşte să nu-şi divulge identitatea", scria autorul esenţialului volum "Brâncuşi în România", în 2005, când piesa a fost, astfel, scoasă la lumină. După care nu am mai auzit nimic de ea.
Nici descoperitorul proprietar al sculpturii necunoscute a lui Brâncuşi nu ni se arată sau nu este măcar nominalizat. Şi, ca în cazul fetei cu ştampila pe cap cât o pălărioară şic, "Copilul dormind" necunoscut este un deschizător de drumuri, ceva ce sculptorul va dezvolta ulterior, şi de aceea trebuie să scuzăm micile inadvertenţe. Dar, de vreme ce femeia are capul uşor înclinat, copilul este scos total de pe postament şi pus pe o parte, să îl ia somnul. Este de un figurativ rodinian, fără nici urmă de ovoidul viitor pe care specialiştii se înghesuie să îl vadă în piesa respectivă. Este un cap rotund de copilaş cum au copiii când sunt mici, şi faptul că stă pe o parte nu este susţinut de deformările contactului dintre obrăjor şi pernă sau pat. Deformările apar pe partea vizibilă a căpşorului şi sunt două teribil de inestetice tăieturi de modelaj, cum n-am văzut niciodată la conaţionalul nostru. La Brâncuşi, mai ales la el, un cap culcat pe o parte nu este un cap dormind, nici dacă are ochii închişi.
Necunoscuta sculptură din discuţie şi povestea ei au fost scoase la iveală cu ocazia unei expoziţii la muzeul olandez de mai sus, care se declară gata să mai vadă şi alte necunoscute de Brâncuşi ieşind ca ghioceii primăvara, sau când e iarna excesiv de caldă. Concret, prestigiosul muzeu din Rotterdam deschide în curând o expoziţie de trei luni, numită "Framing sculpture", cu fotografii de trei mari sculptori - Brâncuşi, Medardo Rosso şi Man Ray. Ideea porneşte de la observaţia că pentru aceşti meşteri ai reliefului, fotografia a fost o artă în sine, şi nu o simplă modalitate nouă de a transmite viitorului clipele ce le-au trăit. Materialul critic al expoziţiei este de calitate, cu cele mai bune şi frumoase aprecieri la adresa lor, mai ales a lui Brâncuşi. Mai să susţin că nici eu sau alt oltean nu ar fi spus mai bine despre conaţionalul nostru! Brâncuşi este fondatorul sculpturii moderne, care îşi fotografia singur creaţiile, în lumină, punându-le în corelaţie cu reflexiile bronzului polisat cu insistenţă. Man Ray este cunoscut mai mult ca pictor şi mai ales ca fotograf. El l-a adus pe Brâncuşi, pe care îl admira enorm, în lumea fotografiei de artă şi nu de puţine ori l-a fotografiat. Expoziţia din Rotterdam nu prezintă doar fotografii, vreo 60, de sculptori, ci şi sculpturi, 40 şi dintre cele mai cunoscute. Singura evidenţiată este "Muza adormită", "La Muse endormie" pe numele ei de buletin, lucrată de Brâncuşi în 1910. Textual ni se spune că este "o ocazie unică în viaţă de a vedea această operă la Rotterdam", că "fragila sculptură de bronz este una dintre atracţiile principale ale colecţiei The Art Institute of Chicago" şi "este rareori împrumutată altor muzee" dar, după ce a fost expusă la muzeul din Chicago, vine "directly" la Rotterdam. Personal am fost sensibilizat, pe bune, la vestea că Muzeul Boijmans Van Beuningen trimite la Chicago, ca împrumut la schimb, mai multe lucrări de Magritte, artistul meu preferat, de fapt unul dintre cei de 20 de mii de astfel de oameni, că nu pot să le zic altfel. Pentru această expoziţie, muzeul a primit un grant de 450 de mii de euro, un premiu cu care firme serioase onorează cele mai bune expoziţii propuse de un muzeu olandez. Catalogul costă 34,95 euro, dar varianta englezească e valabilă după 15 martie. Din prima zi de vizitare, însă, se percepe o taxă suplimentară de 5 euro.
Sculptura necunoscută de Brâncuşi, cumpărată de anterior pomenitul inocent, a apărut târziu în tabloul expoziţiei "Framing Sculpture". Şi, discret, ca ruda de la ţară după vedetele împrumutate de pe la marile case, împinsă în faţă, să capete şi ea un certificat de lume bună. Dacă acum vine de la un inocent colecţionar şi o enigmatică vânzare, data viitoare este deja un fost exponat dintr-o expoziţie Brâncuşi.
O ultimă şi singură aşteptare mai am de la muzeul expozant: olandez fiind, sper să păzească mai bine expoziţia, să nu lege uşa cu sârmă sau să pună un cocean în clanţă, mai ales că specialiştii carcalezi ar putea simţi ceva impulsuri patriotice în repatrierea hobiţanului, preferabil fără incinerare, cum au făcut predecesorii cu rabla aia de Matiz, în franceză Matisse.