PLASAMENTE ALTERNATIVE Evocări, uitări şi preţuri

Dacă spui Dimitrie Ştiubei, spui marine, pictură cu subiecte marine, nave de tot felul şi mări, învolburate sau nu. Este cel mai cunoscut pictor român de marine şi pe drept, a fost un marinar cu înalte grade, dar şi un pictor pasionat. În licitaţia Alis de acum două săptămâni a fost vândut un "Portret de femeie", o pictură deosebită de Dimitrie Ştiubei, din 1948, cu numai 1,7 mii de lei. Pentru că Dimitrie Ştiubei a fost şi un bun portretist şi un ilustrator, inclusiv de timbre.

Dimitrie Ştiubei s-a născut acum 120 de ani la Bacău şi a murit acum 35 de ani în Germania, unde se stabilise încă din 1975. A ajuns comandor şi a intrat în Casa Militară a Curţii Regale a României, ocazie cu care a fost şi profesor la clasa palatină a Marelui Voievod de Alba Iulia, cel care fusese deja şi urma să redevină regele Mihai.

A studiat pictura inclusiv în Germania şi a practicat-o şi pe puntea unora dintre vasele pe care a slujit. A făcut multe portrete, foarte bune, inclusiv o reprezentare în picioare a lui Carolus Secundus, regele României. De fapt, această apropiere de al patrulea rege al României l-a scos din armată. La scurt timp a revenit ca şef al aşa-numitului Birou Pictori, al Marelui Stat Major. A mai fost director a Muzeului Militar din Bucureşti, pentru scurt timp, după care, când vin comuniştii, se dedică total picturii.

De la Ipolit Strâmbu, născut acum 150 de ani, avem şi alte variante de nume, Strâmbescu sau Strâmbulescu, dar şi Hipolit. Artist prolific, clasic dar puternic, este prezent în multe licitaţii contemporane, inclusiv la Alis-ul de acum două săptămâni. Să reţinem şi această întâmple, 150 de ani de la naştere, niciun cuvânt despre eveniment, nici măcar în Oltenia natală.

Din numele său, Gheorghe Ionescu Sin, ultimul nume nu vine de la invocarea vreunui păcat englezesc, ci de la Sinaia, localitatea unde s-a născut, acum 125 de ani. A lucrat mult, şi poate că pictează în continuare, deşi a murit în 1988. Nu şi-a propus să revoluţioneze pictura, dar lucrările sale certe au o notă reală de originalitate, de evocare şi mărturie. Nu pare să fi fost interesat de simeze, debutând târziu şi oprindu-se devreme din expus. De fapt, se subliniază că ultima sa expoziţie a fost în 1973, dar avea deja 77 de ani atunci. În rarele texte despre artist se rostogoleşte o tendinţă zeflemitoare la adresa sa, care nu se susţine la o cercetare atentă a creaţiei sale adevărate. Poate ne amintim şi alte lucruri despre artist şi îl evocăm din când în când, la cifre rotunde măcar.

O altă artistă de care ne aminteşte licitaţia Alis, aniversabilă în acest an, este Merica Râmniceanu. S-a născut în 1891, deci acum 130 de ani, la Bârlad, oraş cu o agendă aglomerată de evocări culturale cu care ne este dator. Măcar acolo, dacă alţii nici nu ştiu cine sunt personalităţile de care vorbim. Merica Râmniceanu este una dintre cele mai apreciate pictoriţe de la noi şi, evident, are de ce. În 2009, Muzeul Naţional de Artă al României a reuşit să achiziţioneze, cu ajutorul soţilor Van Gronigen, de la ING, o superbă "Vanitas" de Merica Râmniceanu.

Un "Cal" de Rodica Lazăr, din 1977, despre care aflăm că a făcut parte din colecţia dr. Virgil Chivu, a plecat pentru 1,8 mii de lei, un preţ mic pentru un ulei pe pânză de 50 pe 62, cu o astfel de realizare şi o astfel de semnătură. Pe Rodica Lazăr ne-o amintim ca pe o artistă de mare distincţie şi delicată profunzime. Ar fi împlinit 90 de ani, în 2021, dar ne-a părăsit în 2009. După cinci ani, a trecut la cele sfinte fiul său şi al pictorului Iacob Lazăr, pictorul Ion Lazăr, un profesor foarte apreciat de studenţii săi, un artist aparte, născut, crescut şi format în lumea minunată a creaţiei plastice. Iacob Lazăr a împlinit 90 de ani, în iunie trecut, dar poate nici el şi nici altcineva, chiar din zona Neamţului, unde s-a născut, nu s-a mai gândit la aniversări sau măcar o vorbă frumoasă cu această ocazie.

La 12 septembrie viitor, Ion Murariu ar fi împlinit un secol. S-a oprit cu câteva luni înainte de a face 90 de ani. A fost pictor pentru toată viaţa iar studiile şi le-a făcut în timpul războiului. O persoană fermecătoare, un mare artist şi un om deosebit. Avea mereu alături chitara şi cântecele care îi completau vorbele şi gândurile bune. A pictat mult şi a fost cunoscut pentru acuarela sa, ca pe vremuri, cu culori difuzând, pe hârtie ce trebuia stăpânită ca un cal sălbatic, numai de cei pricepuţi. O astfel de acuarelă a fost propusă la Alis cu 1,2 mii de lei dar nu s-a vândut.

Nici "Arbore în noapte, iarna", ulei pe carton de-a dreptul magnetizant, de Eugen Crăciun, nu şi-a găsit cumpărător. Artist de expresie avangardistă, Eugen Crăciun ar fi împlinit şi el un secol, anul viitor, dar în acest an s-au rotunjit două decenii de la dispariţia sa. Ar fi fost uitat, dacă fiul său, Daniel Crăciun, tânăr şi străduitor pictor, nu ar fi scos mai multe albume dedicate tatălui său. O reverenţă şi pentru cea care completează hărăzitul triptic, pictoriţa Michaela Nica Crăciun, soţia pictorului Eugen Crăciun şi mama pictorului Daniel Crăciun.

Şi un sculptor ar fi împlinit o sută de ani, în 2022. Marcel Guguianu s-a născut la Bârlad, la 22 iunie 1922, şi ne-a părăsit cu vreo trei săptămâni înainte de a împlini 90 de ani. A fost un artist teribil, cu o viaţă intensă. În Bârladul natal funcţionează un muzeu dedicat exclusiv artei sale iar în prezent licitaţiile îi vând de zor sculpturile, cu mii de euro. În aprilie am făcut o prezentare detaliată a abundenţei sculpturii sale pe piaţa de artă, dar de atunci multe altele s-au vândut.

Acest an a fost sărac în centenare artistice şi amândouă uitate, deşi sărbătoriţii ar fi meritat mult mai multă atenţie. Spiru Chintilă s-a născut la 17 septembrie acum un secol, la Bazargic, în Cadrilater. Nu avea 20 de ani când a trebuit să se refugieze din regiunea în care se află şi Balcicul şi a fost cedată Bulgariei. A luptat în război şi a studiat pictura cu Cristea Guguianu, a cărui Academie Liberă mai este amintită doar când vorbim de Spiru Chintilă. A fost căsătorit cu pictoriţa Simona Vasiliu Chintilă şi au avut împreună doi fii, care au mers amândoi pe calea artei. Cu câteva zile în urmă am aflat cu multă tristeţe că a murit Matei Chintilă, ultimul supravieţuitor al acestei dinastii de plasticieni. Un fiu exemplar şi un om aparte pe care îl întâlneam la numeroasele sale iniţiative de a ni-i readuce în amintire pe părinţii săi, pictorii Simona Vasiliu şi Spiru Chintilă, dar şi pe fratele său, Andrei, pictor, la rândul său.

Un alt centenar uitat al acestui an, despre care s-a scris, de fapt am scris, doar un singur articol, poartă numele lui Mircea Deac. Cunoscut istoric şi critic de artă, Mircea Deac ar fi putut atinge centenarul de nu s-ar fi oprit, într-un februarie geros, în 2015. A străbătut dilemele şi ciudăţeniile acestui secol şi a scris până în ultima clipă. Avea multe de spus, ştia multe, văzuse multe, înţelesese enorm. În 2004, cel care a scris volume enciclopedice ample şi cuprinzătoare a publicat "Fără rame, fără soclu", o carte cu nici 200 de pagini, o mărturie a propriei vieţi, de fapt cheia pentru a o înţelege.