Plasamente Alternative Luăm de la ei şi dăm pentru ai noştri

Nu odată mi-am exprimat temerea, din acest colţ de tipar, că tablourile furate de români de la Rotterdam au fost distruse de aceştia. Nu era un simţământ para-anormal, ci o deducţie logică izvorâtă dintr-o profundă cunoaştere a pieţei de artă şi o magistrală analiză a apucăturilor românilor. Mai pe scurt, ştiind că este imposibil să vinzi o marfă furată în Europa civilizată, era clar că, mai devreme sau mai târziu, infractorii vor tranşa cadavrul. Din păcate, strop cu strop, în doze homeopatice strecurate printre alte subiecte ale zilei, suntem dirijaţi spre acest deznodământ catastrofal. Ba nu sunt români, ba sunt, ba nu au adus picturile în ţară, ba le-au şi expertizat şi testat pe piaţă, ba nu le mai au, ba le-au ascuns, ba nu le-au distrus, ba au găsit chiar cenuşă cu urme de pigment foarte vechi. Dar nu e vorba de toate, ci de doar un tablou, şi e posibil să fi fost arsă doar rama. Nici acum o sută de ani pictorii nu puneau pictura în ramă la loc pe şevalet, ca să îi mai ardă două-trei tuşe peste pânză şi, eventual, şi peste ramă, doar aşa, ca să se justifice, peste un secol, existenţa pigmentului de pictură în cenuşa din vatră. În plus, parcă tablourile fuseseră decupate din rame în momentul furtului. Aşa se procedează, e mai rapid şi mai uşor de cărat. Hoţii, chiar şi retardaţii de la noi, nu sunt cărători-minune de mobilă, să fugă rapid cu o pictură în ramă cât un dulăpior. Mai mult, ramele sunt prinse destul de bine de aşa-zisul cui, să nu cadă sau să nu îl dea vreun român jos de pe perete şi să o rupă la fugă. Aşadar, marja probabilistică sugerată în ştirile pe sub mână, direct de la surse, este nejustificată de realitate. Dacă s-a găsit cenuşă de culoare atunci ea nu poate veni de la rame, este de la pânza pictată, cu un preţ uriaş pe centimetru de celebritate. Totul este să ne obişnuim cu ideea că picturile au fost distruse, o dăm pe surse de câteva ori şi apoi ca certă, eventual la vară, când toţi suntem luaţi cu vacanţa. Deja, prezentând cazul, reporteriţa face o eroare gramaticală care ne îngrozeşte negramatical: cel puţin un tablou dintre cele furate au fost arse.

Cum nimeni nu ne poate lua dreptul la îndoială şi speranţă, ne lăsăm cu voluptate prinşi în joc. Dar dacă, până la urmă, se va confirma că picturile furate de români la Rotterdam au fost arse ne arătăm în plina splendoare de popor de sălbatici, de vandali cruzi şi violenţi fără niciun rost, gratuit şi dement. Am speriat Occidentul, violăm şi ucidem tot ce avem în jurul nostru, acasă şi în deplasare, rupem nevasta şi copiii cu bătaia alcoolizată, pruncucidem şi incestuăm ca practică curentă, încât nici nu ne mai sinchisim de furt şi minciună. În rest, masacrăm sălbatic, în bătaie, cu pietre, cu parul, cu picioarele, cu ţeapa, torturăm semeni şi animale. Dar maximul de sălbăticie a fost realizat prin aşa-zisul furt al secolului, cel căruia i-au căzut victimă picturile de patrimoniu de la Rotterdam. Greu vom mai scoate capul în lumea civilizată după aşa ceva.

Nu putem generaliza această stare de fapte care sună mai degrabă ca o stare de asediu a violenţei. Românii au o lungă şi remarcabilă tradiţie de dragoste pentru artă, o cohortă luminată de oameni diverşi care au dat totul şi mai mult decât atât pentru colecţiile lor, pentru a-şi aduce acasă creaţiile de artă care i-au vrăjit, să le admire, să le vorbească, să se regă-sească în vraja lor. Istoria colecţiilor şi a colecţionarilor este diversă şi captivantă şi o va spune de luni încolo chiar Muzeul Colecţiilor de Artă, acelaşi de pe Calea Victoriei, palatul Romanit, o splendoare versailleză în mijlocul Bucureştiului, acum strălucitoare după o serioasă renovare. Instituţia în sine a apărut în 1978, fiind văzută ca rodul a două nenorociri, două fulgere ucigătoare în mâinile Elenei Ceauşescu. Una este Legea patrimoniului din 1974, care a băgat pe mulţi pasionaţi de artă în pământ, la propriu, şi a doua ar fi cutremurul din 1977, care a făcut una cu pământul case superbe, vieţi şi colecţii. Atunci a fost înfiinţat un muzeu profesionist al colecţiilor, care a adunat cele mai cunoscute colecţii private, inclusiv pe cele rămase în casa originală de multe ori gândită pentru a le fi adăpost pe vecie.

În 2013, auspiciile sunt cu totul altele. Coerciţia din timpul comunis-mului a dispărut, nu mai este posibilă, şi înfloreşte rolul de salvator al minunatelor colecţii private pe care îl are o astfel de instituţie. Abuzurile de atunci se întorc, însă, împotriva instituţiei muzeale. Cam ca la imobiliare, se retrocedează cu furie şi supărare. Actele de donaţie dinainte de 1989 sunt lovite cu nulitatea până când operele de artă pe care le identificam cu marile muzee ale României ies din simezele naţionale şi ajung pe piaţă, în vânzări private sau publice. Nu toate retrocedările pot fi considerate abuzive, dar statul nu poate fi în niciun caz acuzat că şi-a apărat prea tare proprietatea. Dimpotrivă, şi asta se simte şi în lumea artei, în lejeritatea cu care tratează problema patrimoniului, lăsat pradă degradării sau straniilor retrocedări. Au ieşit din muzeu şi din ţară lucrări de Brâncuşi. Autorii români, în schimb, rămân la noi, pentru că aici au preţ, se bucură de deferenţă, în alte părţi fiind serviţi cu doze enorme de indiferenţă. Aceasta este şi miza momentului, trecutul fiind de fapt o construcţie, iar viitorul incert. Adică marile vedete ale pieţei româneşti nu au acelaşi succes în afară, iar la noi cota lor a fost mereu în creştere, putând considera că suntem într-un moment de vârf, cu tendinţa de scădere. Ultimii ani au fost cei mai buni în vânzarea unor opere de top, în constituirea unei oferte naţionale demne de lumina reflectoarelor. O astfel de ofertă poate fi alimentată doar cu comori bine gestionate în muzeele de stat, ieşite pe piaţă prin intermediul moştenitorilor cărora le-au fost retrocedate. Nu pot fi scose în afara ţării nu pentru că ar fi oprelişti legale şi morale demne de luat în seamă, ci pentru că acolo preţul lor ar fi foarte mic spre insignifiant. Dimpotrivă, tendinţa este de a aduce din afară vreun român important, Andreescu, Luchian, Tonitza, poate chiar Grigorescu. Un exemplu elocvent este colecţia doamnei Ştefania Manoliu Bereilh-Liegaux, vândută în Franţa cu exact două luni în urmă, ale cărei componente au început deja să apară în licitaţiile din România. Avem în vedere inclusiv creaţii ale doamnei Manoliu, o elevă a lui Tonitza, oprită din activitate de plecarea din ţară sau chiar de moartea maestrului, în 1940, când şi războiul se înfoia în Europa.

Istoria colecţiilor româneşti şi cele văzute la muzeul ce se va redeschide săptămâna viitoare dovedeşte că românii, în vremurile lor de aur, erau perfect racordaţi la viaţa occidentală, inclusiv prin arta pe care o colecţionau, obiecte din toate colţurile lumii - Apus sau Orient, cel Mijlociu, Îndepărtat sau chiar cel Extrem - şi chiar pictori moderni occidentali. Creatorii români nici atunci nu făceau o reţetă prea bună pe alte plaiuri. Mai mult, artiştii români internaţional recunoscuţi sunt fără excepţie dintre cei care au rămas în Occident, când ne-au tras Cortina de fier peste destin, şi au avut o susţinută prezenţă românească, la cot cu cea din străinătate, în perioada interbelică. Colecţionarii români se mişcau natural în toate aceste direcţii, având şi posibilităţi financiare pe care le consumau pe artă, cum nu prea mai vezi astăzi. Şi în niciun caz nu furau şi nu puneau pe foc. Făceau doar muzee şi mult bine genialilor creatori de artă plastică ai căror contemporani erau.