PLASAMENTE ALTERNATIVE Şi ei sînt ai noştri

Deşi nu există acte oficiale, a dispărut dintre noi ShopArt, singurul tîrg de artă contemporană din ultimii cîţiva ani buni. Era organizat la World Trade Plaza, sub cupola aceea cu o lumină predestinată parcă expunerilor de culori artistice. Veneau artişti din toată ţara, din ce în ce mai mulţi, mulţi tineri, cu o vînă care se va pierde inevitabil în acest hal de tranziţie. Unii veneau prima dată la Bucureşti, din plaiuri unde apucăturile de baroni cu orice preţ ard totul în jur. Chiar dacă promovarea acestui tîrg era aproape inexistentă, bănuind de multe ori, la înălţimea acestei rubrici, că se doreşte trecerea neobservată a evenimentului, se formase deja un cerc de vizitatori constanţi. Chiar şi unii străini descopereau cu uimire un loc în România unde vedeai artă bună, o puteai şi cumpăra, la pachet cu o discuţie cu autorul. Oportunitate multiplicată de cîteva zeci de ori. ShopArt-ul nu a fost declarat decedat, ci doar e dat uitat. Amintirea sa a fost anihilată de o altă iniţiativă a WTC-ului bucureştean: Rom-antique, tîrgul anticarilor. Au alternat frăţeşte, în ritm lunar, şi păreau a se înţelege, pînă cînd insistenta lipsă de promovare a băgat ShopArt-ul în zona crepusculară a abandonului de facto.

De cîte ori se petrecea vreun ShopArt, profitam să deplîngem starea creatorului contemporan care, în societatea actuală, nu se luptă, ca noi toţi, doar să supravieţuiască, ci să şi mai facă artă, să o expună, o cară în spate, la propriu şi la figurat, şi îşi mai întreţine şi familia, dacă a făcut şi altceva decît doar tablouri şi sculpturi şi nu s-a mulţumit doar cu activitatea sexuală pe care i-o prestează societatea clipă de clipă şi ghişeu de ghişeu.

În toată această nebunie de tranziţie, cînd se desfiinţează totul, dar mecanismele societăţii care funcţionează şi pentru artişti nu au început să se învîrtă, apar tot felul de idei şi, mai rău, aplicări ale lor, care îţi dau dreptul la speranţă.

La Galeria Ana, un magazin de antichităţi în sensul oarecum obişnuit al termenului, patronul a pus o cameră la dispoziţia artiştilor cît se poate de contemporani. Aflată pe Pangratti, peste drum de celebra intrare a Televiziunii şi în rînd cu atelierele marilor meşteri contemporani, magazinul ocupă un demisol care, văzut din stradă, exercită o incredibilă atracţie. Expunerea este elegantă, de ţinută, lumea intră cu plăcere şi acolo are surpriza să afle că, undeva în mijlocul apartamentului-galerie, există o cameră unde lumina cade din cer croită parcă să meargă pînă în straturile profunde ale pămîntului. Patronul, care plăteşte o chirie zdravănă pentru tot ansamblul, îşi asumă o reducere a spaţiului de afaceri cu exact această cameră unde nu vom găsi vase, sculpturi, covoare sau tablouri de artişti interbelici sau prerevoluţionari, ci artă contemporană, cu autori care răspund la telefon, au deja un "sivi" impresionant şi în el va figura şi Galeria Ana din Bucureşti.Primul care a expus în Camera magică şi contemporană de acolo a fost Mihail Gavril, bucovineanul plin de talent şi meşteşug artistic care ne arată din cînd în cînd chipuri ale lumii, de la Sena pariziană la mănăstirile Moldovei, de la Ţara Sfîntă la ferestre de suflet. Acum exact o lună el a expus "Flori de măr", o sensibilă alcătuire de astfel de imagini efemere de primăvară, surprinse la Antileşti, lîngă Fălticeni, acolo unde artistul vrea să adune un centru artistic, de linişte şi creaţie. Aventura contemporanului în mijlocul antichităţilor continuă la Galeria Ana cu o expunere Cosntantin Daradici, veche de o săptămînă. Venit după o expoziţie clasică, în formula destul de cunoscută a tandemului cu soţia sa, Iulia Cândea-Daradici, artistul girează cu bunul şi frumosul său renume iniţiativa comercial-artistică a privaţilor de la Galeria Ana. Iată că, în timp ce Uniunea oficială a artiştilor din România vinde cu furie cam tot ce i-a mai rămas prin bătătură, cotizanţii urmînd să se manifeste pe garduri şi cîmpii, un privat scoate bani buni din buzunar să plătească spaţiu de chirie pentru expuneri contemporane. Mai mult, candidatura sa la obţinerea unui sprijin oficial, prin finanţările Administraţiei Fondului Cultural Naţional, s-a soldat cu eşec, lăsînd valsul public-privat cu un singur dansator, cel care oricum plătea muzica.

Cu putere financiară mult mai mare, firma de asigurări Allianz-Ţiriac se poate lăuda cu o galerie de artă dar, mai recent, şi cu o expunere ad-hoc, dar expoziţie în toată regula, la intrarea din agenţia sa din spatele statuilor de la Universitate, undeva în zona numită şi "la coada calului lui Ioana d"Arc cu cap de Mihai Viteazu". Cum intră, omul pus pe afaceri şi asigurări se opreşte preţ de o clipă să se lămurească unde a ajuns. Pereţii goi şi înalţi sînt acoperiţi cu picturi, iar acolo unde scara face un fel de unghi drept, o pictură de mari dimensiuni face mereu carieră. Este acolo ceva, în acel colţ, o înclinare a planurilor, o zonă de contact a pereţilor care dă un efect deosebit picturilor de mari dimensiuni expuse. Ar trebui studiat fenomenul cu acest colţ de hol de firmă de asigurări, ar trebui extrasă formula acestui succes şi lansată pe piaţă.

În fond, şi formula aplicată de Allianz-Ţiriac, cea cu deschiderea spre expunerea de artă a spaţiilor sale de afaceri, ar trebui preluată de cît mai multe instituţii private mînuitoare de bani şi deţinătoare de spaţii centrale ce trebuie umanizate prin artă. La acest colţ Allianz-Ţiriac din Piaţa Universităţii ne aflăm tot la a doua expoziţie, ceea ce este deja tradiţie. Expune acum Laurenţiu Dimişcă, posesorul unui stil original şi plin, care tocmai a făcut senzaţie la uriaşa sală de expoziţii a nu mai puţin amplei Case a Poporului parlamentar. Înaintea lui a expus Mircea Romanescu, o forţă a devoţiunii pentru arta picturii, ambii fiind posesorii unei recente experienţe de unici reprezentanţi români la o expoziţie pariziană de artişti francofoni din întreaga lume.

O a treia iniţiativă care scoate expunerea de artă din sălile tradiţionale şi vetuste, cu deplina posibilitate a preschimbării sale pe bani, este cea practicată de Casa ONU, instituţia de pe Primăverii care adăposteşte mai multe programe şi iniţiative ale organizaţiei mondiale. Începînd cu octombrie trecut, holurile Casei ONU, şi mai ales sala mare de conferinţe, cursuri şi alte traininguri folositoare oferă vederii încîntătoare picturi şi chiar tapiserie. Gazdă primitoare la vernisaje este chiar ambasadorul Soknan Han Jung, al cărei titlu complet şi oficial este de rezident coordonator al ONU în România. Zîmbetul amfitrioanei şi distincţia sa perfectă completează de minune starea de graţie care se naşte de fiecare dată cînd are loc această sărbătoare a artiştilor numită vernisaj. Primul care a expus la Casa ONU, în mai sus pomenitul octombrie, a fost Dumitru Bostan, un pictor de mare sensibilitate şi anvergură, preşedintele recent al filialei UAP din Piatra Neamţ, postură în care va descăleca, în curînd, la Bucureşti, pe o simeză mare cît grupul său. Între timp, la Casa ONU a venit un alt Dumitru de Piatra Neamţ, maestrul cerului de Ceahlău, Dumitru Bezem: nuferi şi maci, periferii de iarnă, biserici şi case modeste de ţară pline de amintiri, naturi moarte cu ardei iuţi în cromatică, flori, pisici în faţa sobei.

Subiectiv şi partizan am prezentat trei iniţiative care dau speranţă comerţului cu artă contemporană în nebunia tranziţiei româneşti. Din fericire nu sînt numai acestea, dar ele sînt cele mai recente de care am luat cunoştinţă şi, mai ales, ele ne-au mai alinat suferinţa destrămării fenomenului ShopArt. Întîmplător, sau mai degrabă nu, mai toţi artiştii pe care i-am pomenit aici că au început o iniţiativă sau o continuă cu simeza momentului, au evoluat sub cupola ShopArt de la WT Plaza, apreciată fie-i amintirea!