PLASAMENTE ALTERNATIVE Tristeţea unei profeţii la ea acasă

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, de câte ori vizitez Ludwig Forum, se face că plouă. Ştiu şi de ce, pentru că acest loc este de fapt o fostă fabrică de umbrele. Ploaia asta de nord, mai ales când la Bucureşti este o caniculă de toamnă, este şi mai tristă. Trist este şi portretul domnului Ludwig, spiritul etern al acestui loc. Apare în conexiune cu producţia de dulciuri, mai exact în legătura cu produsul "Der Pralinenmeister", de unde a venit şi averea pe care Peter Ludwig a băgat-o în arta plastică modernă. Pentru că era un maestru adevărat al industriei de dulciuri, mai tare decât cel ce se dă "maestru în piatră" doar ca să poată pleca peste hotare, pentru a ne face onoarea de a ne vinde marmura.

În alţi ani, nu cu mulţi în urmă, la intrarea în Ludwig Forum din Aachen era portretul marelui colecţionar în realizarea lui Andy Warhol. Mai aveau aşa ceva Regina Regatului Unit, Marylin Monroe şi altă lume extrem de cunoscută. Peter Ludwig îi ştia pe creatorii de artă modernă, contemporană şi chiar de viitor, cei cu gânduri mari şi îndrăzneţe, cei care creau ceea ce unii descoperă abia acum. Împreună cu soţia sa, Irene, Peter Ludwig a realizat o colecţie excepţională de artă plastică de o mare diversitate. În linii mari, a adunat antichităţi din toată lumea, artă medievală şi artă contemporană, inclusiv Pop Art din America şi alte avangardisme. Colecţia soţilor Ludwig a fost una dintre cele mai bogate în Picasso. Chiar din tinereţea lor, soţii Ludwig au sesizat că Germania, Europa şi lumea întreagă au o mare lipsă de muzee, de expuneri muzeale în care oamenii să vadă artă plastică. În 1957, din colecţia lor au dat cu împrumut muzeului Suermondt, de la ei de acasă, din Aachen, şi muzeului Schnütgen din Koln.

Peter Ludwig s-a născut în 1925, într-o familie de industriaşi în ale cimentului. Când studia istoria artei la Mainz, a cunoscut-o pe cea care i-a fost soţie şi partener de viaţă în cele mai adevărate sensuri, Irene Ludwig, care provenea dintr-o familie ce domina producţia de ciocolată din Germania. La Mainz, Peter Ludwig şi-a luat doctoratul, pe bune, în Picasso, pe care l-a cunoscut şi l-a colecţionat de timpuriu.

În timp, de la împrumuturi permanente, Irene şi Peter Ludwig au început să doneze oamenilor muzee întregi. În 1976 a fost înfiinţat Muzeul Ludwig din Koln, un fel de Centre Pompidou, dar de autor, cu un singur colecţionar care a dat publicului un astfel de muzeu, chiar la umbra celebrei catedrale din Koln. Este una dintre cele mai serioase şi timpurii colecţii de Pop Art, care ajunge în faţa publicului în cadrul unui muzeu. Practic, găsim toate numele mari în muzeul soţilor Ludwig de la Koln: Georg Baselitz, Hanne Darboven, Nancy Graves, Donald Judd, Yves Klein, Sol LeWitt, Robert Morris, A.R. Penck, Gerhard Richter, Niki de Saint-Phalle, Jean Tinguely şi mulţi alţii, toţi importanţi, printre care şi Daniel Spoerri, gălăţeanul. Astfel, americanii Robert Rauschenberg, Jasper Johns, Andy Warhol, Roy Lichtenstein, James Rosenquist, Robert Indiana, Claes Oldenburg, Jime Dine, Tom Wesselmann debarcau în Europa. În colecţia Ludwig se află şi lucrări ale românului Emil Ciocoiu, stabilit, în 1980, în Aachen, oraşul soţilor colecţionari. De altfel, Irene şi Peter Ludwig au vizitat România în anii 90, gândind la deschiderea şi aici a unui muzeu Ludwig, cu lucrări din colecţia lor, cu semnături ce nu s-au văzut pe la noi. Lucrurile nu s-au legat, cu siguranţă generosul colecţionar nu a găsit la noi seriozitatea fără de care nu se face nimic în lumea civilizată. Şi a găsit tot felul de tare ale caracterului de tranziţie, de perpetuă tranziţie. Aşa se face că nu avem un Muzeu Ludwig la Bucureşti şi nici altele cu nume româneşti nu vom avea. În linii mari, europenizarea ne-a obligat să adoptăm şi noi reglementări care să permită apariţia unor iniţiative de mare mecenat plastic, dar suntem departe de această mentalitate, dacă nu în direcţie opusă. Deocamdată, posesiunea de lucrări de artă este rău văzută de societate, ba chiar şi de societatea civilă, care, aşa cum am arătat, propune expoziţii de condamnare a unor lucrări plastice din cauza provenienţei lor şi mai ales a fondurilor cu care au fost achiziţionate, deocamdată bănuite a fi ilegale.

În prezent, în întreaga lume sunt peste 20 de locuri în care găsim fie muzee întregi donate integral de soţii Ludwig, fie secţii mai mici sau aşa-numitele "împrumuturi permanente". Peste tot, la Budapesta, Koln, Beijing, unde se află şi o lucrare a românului Emil Ciocoiu, la Sankt Petersburg, în Rusia, la Viena, lucrurile sunt minunate şi frumoase. La Aachen, acolo unde locuiau colecţionarii, e trist, însă.

La Aachen, instituţia Ludwig nu s-a numit muzeu şi nici fundaţie, ci de-a dreptul forum. Autorităţile locale nu au răspuns la nivelul entuziasmului şi generozităţii concitadinilor colecţionari, şi în loc de un spaţiu demn de toată atenţia şi admiraţia le-a dat o fabrică de umbrele dezafectată, numai bună de investit dacă tot vrea familia Ludwig să facă un gest aşa frumos. Forumul s-a deschis în 1991, iar în 1996 Peter Ludwig s-a oprit brusc din drumul vieţii, mâhnit de atitudinile contemporanilor săi. Cu un an înainte, nimic nu prevesteşte că în 2016, iniţiativa Ludwig din Aachen va face un sfert de secol. Parcarea specială a Forumului e plină de maşini, dar în muzeu nu este nimeni. Decât cinci supraveghetori prăfuiţi, care îl urăsc din suflet pe colecţionarul fondator, pentru că trebuie să stea ei printre pasiunile lui. Unul dintre ei stă la casă, corect, dar cu încetinitorul, trei se joacă în grup şi fac glume de şantier, dar între ei. Ultimul, al cincilea, este o ilustrare perfectă pentru comportamentul concentraţional. Te urmăreşte până la cea mai enervantă insistenţă şi sare cu reproşuri din fundul unei gândiri afectate. În isteria sa nedemnă de un spaţiu expoziţional trece de la engleză la o germană ca în parodiile franţuzeşti cu nemţi maniaci. Intrarea centrală, demnă de un forum al artelor, gândită de Peter Ludwig, s-a mutat ca un urdiniş, pe o parte, obligând rarii vizitatori să treacă în revistă oferta penibil de săracă a ceea ce ar fi trebuit, conform teoriei muzeului modern, să fie un magazin. Lucrările faimoase din colecţia Ludwig, pe care le văzusem în alţi ani, dispar treptat în depozite, făcând loc unor creaţii absolut îndoielnice, chiar şi pentru un muzeu ce ar trebui să promoveze arta nouă şi îndrăzneaţă. Mă laşi?!!

E multă tristeţe în Ludwig Forum, la Aachen, şi asta arată cât de vizionari au fost cei doi colecţionari, când au adunat ce le-a plăcut spiritului lor subtil şi special şi le-au lăsat tuturor oamenilor să se bucure de bucuria lor. Un prestigios ziar britanic scria la moartea lui Peter Ludwig că deţinea probabil cea mai mare colecţie privată de artă din lume, iar donaţiile sale către instituţii publice sunt de o amploare neegalată. Din păcate, chiar propria lor existenţă şi pasiunea lor pentru artă s-au dovedit a fi de neegalat. Mai ales acasă, la Forumul din Aachen.