PLASAMENTE ALTERNATIVE Unde locuieşte Patrimoniu?

A fost descoperită vila reginei Maria de la Mamaia. Era în ruină, prin bos-cheţi, sub gunoaie şi în proprietatea statului român dinainte de 1948. A fost construită pentru regina Maria, în anii '20, un fel de replică mai la nord a cas-telului de la Balcic. A fost inaugurată cu un an înainte de moartea regelui Ferdinand, când şi Maria devine regină-bunică, fiindcă fiul său renunţase la tron. Astfel, castelo-palato-vila sa de la Mamaia urma să treacă la noua regină, dar cum ea nu exista, regele Mihai având 5 ani, domeniul revine reginei-mamă Elena. Nu pentru mult timp, pentru că soţul său, Carol, revine în ţară în 1930, îşi trimite soţia în exil iar pe micul rege îl face mare voievod. Scapă şi de vila de la Mamaia, o cedează Aviaţiei, mai exact Flotilei de Hidroaviaţie. După 1990, este cedată societăţii care trebuia să administreze şi să repartizeze uriaşa avere a litoralului românesc, zona Mamaia. Este privatizată prin licitaţie foarte târziu, de abia în 2003, la preţuri vrednice de suspiciune. De altfel, situaţia este extrem de încurcată şi chiar de ai vrea să descâlceşti ceva, sunt numeroase lipsuri în logică şi practică.

Cu ani în urmă, când a cumpărat Petromul, o companie mai mare decât el însuşi, investitorul străin s-a pomenit că are în proprietate şi Muzeul petrolului. O doamnă manager se plângea, cu ani în urmă, că la privatizare, când a cumpărat o firmă de stat, s-a pricopsit şi cu două tunuri antiaeriene rămase în gestiunea companiei de pe vremea războiului întregului popor. Multe altele s-au pomenit cu clădiri de patrimoniu care, odată demolate, lăsau afacerilor splendori de terenuri. Asta s-a întâmplat pentru că aceste clădiri nu contau, chiar şi la Mamaia terenul s-a vândut separat de vila reginei. În acest context, înţelegem şi cum s-au făcut aceste privatizări, cum au fost întocmite inventarele în aceste afaceri.

Artmark face 10 ani în general şi 5 ani de când a lansat o divizie de vânzări imobiliare. Nu este o invenţie a domeniului, ci, pur şi simplu, o idee aplicată de ceva timp de marile case internaţionale de licitaţii de artă, Christie's şi Sotheby's, mai ales. Ele au astfel de divizii imobiliare specializate pe vânzarea de vile, castele, domenii, palate, clădiri de patrimoniu, adevărate case de artă. În general este o activitate de nişă, de fapt de două nişe, cea a imobiliarelor şi cea a pieţei de artă. Ce frumos este ca de casele aparte, de artă, să se ocupe tocmai specialiştii care vând şi alte obiecte de artă, de această dată mobile.

Cu această ocazie, aniversările 10/5, Artmark a scos un Raport de piaţă trecut în contul anului trecut. Trebuie să fim atenţi la termeni, nu este un raport al activităţii Artmark Historical Estate, ci un raport-studiu al pieţei de clădiri istorice sau de patrimoniu de la noi. Nici aici nu ne lovim de vreo exhaustivitate, pentru că datele şi acţiunea se află şi la alte firme, dar, dacă este un actor menit să facă un astfel de studiu în premieră, atunci acela este imobiliarul de domeniu de la Artmark. Piaţa unor astfel de imobile seamănă mai mult cu piaţa obiectelor de artă decât cu imobiliara clasică. Casa de patrimoniu nu este una de serie, este unicat irepetabil, contează foarte mult cum este lucrată, ce concepţie şi decoraţiuni are în ea, în ce stil se înscrie. La o casă de patrimoniu este esenţială istoria ei, cum a apărut, a cui a fost, a cui a mai fost, ce s-a petrecut în ea, ce a văzut, la ce moment istoric a fost parte sau gazdă. De cele mai multe ori are un nume propriu, al celui care a făcut-o pur şi simplu sau a făcut-o celebră. Imobiliarele obişnuite se găsesc în serie mare, au numele străzii sau al vreunei idei poetice, şi, fiind mai degrabă noi, istoria le stă în faţă şi nu în spate.

Casele de patrimoniu sunt scumpe, indiferent în ce stare se află. Într-adevăr, vila reginei Maria de la Mamaia a fost foarte ieftină, dar noi sperăm ca astfel de tranzacţii să nu mai aibă loc, iar făptaşii să fie pedepsiţi. Ca să extindem paranteza, respectiva splendoare arhitectonică face obiectul unui proces cu Ministerul Culturii. Interesant este că argumentul acestui proces vine mai mult din lumea comerţului de artă. Altfel spus, nu se reproşează halul în care au tratat responsabilii de atunci ai statului acest bun al său, ci faptul că, atunci când a fost vândută, nu s-a ţinut cont de dreptul de preempţiune al statului, o chestie de care am mai auzit când vorbeam de "Cuminţenia pământului". Când se vinde ceva de patrimoniu, trebuie întrebat statul dacă îl vrea sau nu. Dar preţul nu se stabileşte pe piaţa liberă, la o licitaţie, ci prin negocieri. Cei implicaţi în tranzacţiile de acum 15 ani cu vila reginei probabil au făcut ochii mari ca de la pacheţelele albe răvăşite în aceste zile pe litoral când au auzit cu ce îşi bate statul capul. Păi cum să vrea statul să cumpere ceva cu prioritate dacă el era vânzătorul? Nu se putea să se decidă ce vrea de la patrimoniu şi cu o decizie a guvernului, să ia vila de la o firmă pe care tot el a făcut-o, ca să mai amâne o privatizare serioasă în turism şi să o dea Ministerului Culturii.

Aşadar, casele de patrimoniu sunt deosebite, au suflet, chiar dacă au cam îmbătrânit şi arată teribil. Aprecierea lor nu este lăsată la voia fiecăruia dintre noi. Poate nu se ştie, dar aşa cum picturile de patrimoniu se află pe o list-ă naţională, la fel monumentele istorice se află pe o listă clară şi structurată. Ele pot fi monumente de interes naţional sau de interes local, Clasa A şi Clasa B, într-o codificare de Mercedes. De asemenea, diversitatea lor se poate grupa în patru mari categorii: monumente de arheologie, monumente de arhitectură, monumente de for public şi monumente memoriale şi funerare.

Facebookul, dar şi noi, oricare dintre noi, ne lovim la tot pasul de crime la adresa patrimoniului nostru, declarat sau nu. Bucureştiul îţi relevă la fiecare pas superbe case lăsate să cadă singure, fie cu un scop, fie din lipsă de aşa ceva. Într-un târziu s-a mai pus piciorul în prag, s-a încercat metoda cu păs-trarea faţadei, parcă este ceva, se simte măcar o milă şi ceva jenă când se demolează, dar suntem departe de rigoarea în conservarea memoriei istorice a acestui pământ pe care patriotismul ce ni-l tot invocăm l-ar cere. Personal m-am arătat şocat de halul în care a ajuns cula Cioabă Chintescu din comuna gorjeană Slivileşti. Deşi culele păreau a fi la modă, fiind la un pas de a fi propuse ca obiectiv UNESCO, res-pectiva clădire, care a fost Muzeu etnografic pe vremea comuniştilor, a ajuns o ruină sub privirile nepăsătoare de 30 de ani ale localnicilor. În primul rând, a dis-părut acoperişul, şi acesta este un semn că omul îi vrea culei integrarea definitivă în natură. Tot din zestrea amară şi personală de dezamăgiri şi groaznică întristare aş lua monumentul funerar Gogu Vorvoreanu din Craiova. Un personaj fabulos, primar, procuror general, a murit în 1911, mutându-se în cavoul său operă de artă, ca un templu de marmură, înconjurat de basoreliefuri de bronz migălite de meşteri italieni, în mijlocul căruia se află propria statuie, cu un fel de pardesiu aruncat pe umăr. Statuia şi capacul cavoului sunt singurele obiecte de bronz rămase în ultimele trei decenii de libertate ale românilor din cavoul-monument. Deşi este vorba de un cimitir, Ungureni, păzit de primărie, şi de un monument care a supravieţuit neatins un secol, nepreţuitele basoreliefuri au fost scoase din şuruburi şi duse la centrele de recuperare a metalelor, malaxorul tembeloid al monumentelor românilor.

Piaţa imobiliară de profil poate constitui o formulă pozitivă, poate chiar salvatoare de abordare a patrimoniului imobiliar. Chiar în portofoliul AHE există o serie de case istorice care ar sta bine în zestrea primăriilor sau a unor instituţiilor de stat. Iar preţurile, să fim serioşi, nu sunt mari. Comparaţiile cu covoarele hibernale de panseluţe, de copaci schimbaţi precum gazonul şi asfaltul impecabil scos doar pentru că sunt şi alte firme la coadă să beneficieze de fondurile primăriilor, sau cu ceva studii de fezabilitate, dintre cele mai puţin celebre, demonetizează impresia exagerată pe care ne-o făcusem despre preţul caselor de patrimoniu.