Politica energetică distruge industria europeană cu o eficienţă mai mare decât războiul

În ultimele luni a crescut accelerat numărul articolelor şi ştirilor din presa internaţională referitoare la suspendarea sau oprirea pe termen nedefinit a activităţii în sectoare industriale de bază din Europa.

De fiecare dată este vorba despre creşterea explozivă a preţurilor energiei şi materiilor prime. În acelaşi timp, autorităţilor europene pare să le scape complet ironia amară a acestui fenomen, care face imposibilă tranziţia energetică şi atingerea ţintelor absurde pentru emisiunile de CO2 stabilite pentru 2030 sau 2050.

Cum se vor construi morile de vânt când se închid uzinele metalurgice producătoare de oţel, aluminiu sau zinc? De unde vor veni materiile prime indispensabile pentru industria auto europeană, care are o cotă majoră în cea mai mare economie a zonei euro, Germania? Cum se va obţine siliconul pentru panourile solare?

Cum aceste probleme fundamentale nu sunt abordate de autorităţile europene, probabil că ar trebui să considerăm validă o altă ipoteză: politicile energetice aplicate acum, sub acoperirea convenabilă a războiului din Ucraina, au ca scop, de fapt, distrugerea sistematică a industriei şi, implicit, a economiilor europene.

Iar distrugerea sistematică a industriei este echivalentă, oricât de dificilă ar fi înţelegerea acestei noţiuni de către "elitele" europene, cu distrugerea capacităţii de apărare, care a devenit brusc primordială pentru liderii europeni.

Prin urmărirea cu orice preţ a ţintelor verzi, care sfidează legile fizicii şi ale bunului simţ, liderii europeni de astăzi dovedesc, de fapt, că sunt "idioţii utili" ai lui Vladimir Putin, nişte idioţi care subminează grav nu doar capacitatea de apărare ci şi orice perspectivă a dezvoltării sustenabile în Europa.

Aceasta a fost şi tema ultimei analize publicate de Zoltan Pozsar de la Credit Suisse, unul dintre cei mai respectaţi economişti la nivel mondial.

"Războiul înseamnă industrie", scrie Pozsar, iar "războaiele nu pot fi duse cu lanţuri de aprovizionare care traversează o lume globalizată, unde producţia se desfăşoară în locuri îndepărtate".

Oare cum ar fi ca doi combatanţi dintr-un război să ceară un time-out până când se vor putea aproviziona cu oţelul necesar pentru construirea de noi tancuri sau tunuri? Mai mult, ce s-ar întâmpla dacă unul dintre combatanţi ar cere o pauză pentru că nu se mai poate aproviziona din China, în timp ce adversarul este chiar China?

Da, absurdul este noua normalitate, însă discursul şi acţiunile liderilor actuali din Vest arată că totdeauna este loc pentru noi culmi ale absurdului.

"Cum duci un război pe multiple fronturi când un singur front, cel din Ucraina, a arătat cât de rapid sunt consumate stocurile de muniţie?", întreabă Pozsar, mai ales că "nici măcar nu este vorba despre arme avansate care au nevoie de procesoare, ci doar de artileria de bază".

Un articol recent din Financial Times arată că producţia anuală de obuze de artilerie din Statele Unite, de circa 155 de milioane de unităţi, ajunge doar pentru două săptămâni în Ucraina.

Nici în cazul armelor mai sofisticate, cum ar fi rachetele Stinger, situaţia nu este mai bună. După ce Pentagonul a trimis o comandă pentru 1.300 de unităţi, care să înlocuiască rachetele trimise în Ucraina, directorul executiv al companiei Raytheon a declarat că va dura ceva timp.

În cazul semiconductorilor situaţia pare să fie şi mai gravă din punct de vedere al lanţurilor de aprovizionare. Pozsar îl citează pe Peter Wennick, directorul executiv al companiei ASML, cel mai important producător mondial al maşinilor de litografiere pentru ultimele generaţii de procesoare, care a declarat că o mare companie industrială cumpără en-gros maşini de spălat. Componentele electronice erau scoase din maşini pentru a fi incluse în producţia proprie de module industriale.

Nu în ultimul rând, recenta blocadă a Taiwanului de către China reprezintă un mare semnal de alarmă în ceea ce priveşte stabilitatea aprovizionării cu procesoare pe termen scurt şi mediu.

Sancţiunile impuse de administraţia de la Washington care au ca scop încetinirea progresului tehnologic în China sunt considerate de Zoltan Pozsar doar o încercare inutilă de "inversare a timpului", însă "nu putem învinge prin încetinirea progresului".

"Cum poate SUA să-şi controleze destinul economic bazat pe relaxarea cantitativă când apariţia unei lumi multipolare fracturează lanţurile de distribuţie, iar astfel se reduce capacitatea de aprovizionare cu semiconductori pentru rachete, adică rachetele necesare apărării ordinii mondiale existente?", mai întreabă Pozsar.

Toate aceste probleme au o dimensiune aparte în Europa, în special în Germania. "Germania nu poate să-şi onoreze plăţile fără gazele din Rusia, iar guvernul cere cetăţenilor să economisească energia pentru a fi folosită în industrie", subliniază Pozsar, în opinia căruia ne aflăm în faţa unui fenomen similar gradului de leverage din industria financiară.

De data aceasta este vorba de un "leverage operaţional", în care o valoare adăugată de 2 trilioane de euro depinde fundamental de o aprovizionare cu gaze de 20 de miliarde de euro din Rusia. Pozsar accentuează că acest grad de leverage, de circa 100 : 1, este mai mare decât gradul de leverage al băncii de investiţii Lehman Brothers în momentul prăbuşirii sale.

Tocmai din acest motiv este imposibilă reducerea abruptă a dependenţei energetice a Europei, şi în special a Germaniei, faţă de Rusia, mai ales când autorităţile europene consideră că se poate scăpa de această dependenţă prin accelerarea investiţiilor în centrale solare şi eoliene.

Politicile energetice ale Europei fac, pur şi simplu, imposibilă nu doar o tranziţie rapidă, ci orice fel de tranziţie către aşa-numitul obiectiv "net zero", o ţintă dementă promovată de idioţi analfabeţi funcţional, care nu cunosc şi nici nu doresc să înveţe principiile fundamentale ale fizicii.

Este puţin probabil ca soluţiile propuse de Pozsar să fie luate în considerare de guvernele din Vest. Analistul de la Credit Suisse susţine că este nevoie de investiţii urgente în industria de apărare, repatrierea sectoarelor industriale, refacerea stocurilor de materii prime şi refacerea reţelelor energetice interne, iar acestea ar trebui să fie obiective primordiale ale politicilor industriale în următorii cinci ani.

Dar de unde va veni energia pentru susţinerea acestor obiective fundamentale?

"Investitorii pornesc de la ideea că globalizarea este prea mare pentru a se prăbuşi, dar globalizarea nu este o bancă", mai scrie Pozsar, iar aici nu este nevoie de un bailout, ci de un "hegemon care să menţină ordinea", însă acum "ne confruntăm cu un eveniment sistemic, în care cineva, Rusia şi China, provoacă hegemonul SUA".

Pentru a face faţă acestei provocări, Statele Unite şi slugile din Europa au nevoie de energie. Multă energie, a cărei furnizare să nu depindă de capriciile vremii şi vremurilor.