Politică şi justiţie

După ce, la începutul lunii decembrie 2006, o sentinţă judecătorească l-a absolvit pe mareşalul Ion Antonescu de o parte din acuzaţiile pentru care fusese condamnat la moarte în 1946, un scandal internaţional a izbucnit. Mai întâi Republica Moldova, apoi Federaţia Rusă, mai apoi reprezentanţi ai mediilor de cercetare au pus în discuţie sentinţa. Şi astfel un al aspect al interferenţelor dintre justiţie şi politică a fost adus în atenţia opiniei publice. Căci, dincolo de controversele istorice, cazul demonstrează, o dată în plus, că justiţia nu este şi nu poate fi neutră din punct de vedere politic, şi cât de independente pot fi curţile nu atât de partidele politice aflate la putere, cât de climatul politic în care funcţionează. Reabilitarea lui Antonescu nu poate fi doar o reparaţie juridică, ci o bombă politică cu efect întârziat. Decizia Curţii de Apel din Bucureşti în cazul Alexianu, fost guvernator al Transnistriei în perioada în care a fost aplicată soluţia finală, pune în discuţie politica românească. Astfel, devine mult mai limpede de ce extremismul politic şi fundamentalismul religios beneficiază de un spaţiu atât de generos de manifestare. În cauză este o atitudine: toleranţa publică faţă de ideile şi credinţele excesive.

Unii preferă să considere, minimizând situaţia, că nu a fost vorba de reabilitare parţială a criminalilor de război, ci de achitare în privinţa a câteva capete de acuzare. Efectele politice şi morale ale acestei decizii un pot fi însă calculate. Să fie vorba de o formă incipientă de negaţionism cum susţin ruşii şi moldovenii? Să fie o reparaţie juridică justificată cum cred alţii? Să conducă oare decizia Curţii de Apel la punerea sub semnul întrebării a unor acte fundamentale la care România este parte, cum ar fi Tratatul de Pace de la Paris din 1947? Întrebările persistă, iar răspunsurile sunt pe cât de dificile, pe atât de necesare. Cu toate acestea a fost nevoie de aproape două luni şi de avertismente serioase pentru ca Parchetul General să înainteze recurs la decizia Curţii de Apel.

Relaţia justiţiei cu politica este biunivocă. Şi dacă în Constituţia României, fie şi în 2003, cu o întârziere de un deceniu şi jumătate, şi-a găsit locul principiul separaţiei puterilor, să fie acesta atât de exclusiv încât să nu permită nici o echilibrare între puteri? Până unde merge independenţa politică a justiţiei? Până într-acolo încât poate pune în balanţă istoria? Fiat justitia, pereat mundus? Să se facă dreptate, chiar de-ar fi să piară lumea? Şi dreptatea cui va fi făcută?

Aspectele relevate de noul scandal vizează alte coordonate de cât cele ce sunt de obicei semnalate în dezbaterile publice. Implicaţiile politice ale actelor de justiţie, iar nu interferenţele politice în justiţie sunt cele vizate. Justiţia nu doar primeşte impulsuri dinspre legislativ, ci transmite la rândul său semnale şi determină orientări ale unor politici. În fond, cât de independentă poate fi justiţia în raport cu un sistem politic? În Statele Unite, Curtea Supremă joacă uneori un rol politic mai important decât partidele şi preşedinţii, căci în sensul cel mai general al termenului, defineşte marile tendinţe în politică. Iar, atunci când raporturile dintre executiv şi legislativ sunt tensionate de coabitare, Curtea Supremă preia frâiele guvernării. Politică a fost şi decizia din 2000 a Curţii Supreme care a oferit în fapt primul mandat prezidenţial lui George Bush, aşa cum politice au fost şi hotărârile care au pus în discuţie politicile afirmative. Nuanţele conservatoare sau liberale ale deciziilor Curţii Supreme influenţează politica americană pe mai multe decenii, iar semnificaţia politică a acestora nu poate fi contestată.

Şi dacă în patria separaţiei puterilor se întâmplă astfel, de ce ar fi România ocolită de o simptomatologie asemănătoare? Contextul politic instabil din România putea genera o tendinţă conservatoare a justiţiei. Că acest conservatorism este unul procedural este evident. Să fie el însă şi unul politic? Nu doar sentinţa dată în cazul Alexianu ne demonstrează ca astfel de ipoteze merită să fie examinate cu atenţie.