Preţul corect pe piaţa de artă

Din ştirile pe care, inspirat, ni le trimite o casă foarte activă de licitaţii din România, aflăm că Uniunea Naţională a Evaluatorilor Autorizaţi din România, prescurtată ANEVAR de pe când era asociaţie, tocmai şi-a îmbogăţit rândurile cu evaluatori de pe piaţa de artă. Totul este ca la lege în legătură cu aceas-tă uniune-asociaţie, care e chiar de utilitate publică, şi nu are cum să fie altfel pentru că spusele ei dau nivel de preţ în multe chestiuni confuze de bani, justiţie, bănci şi oameni. De fapt, tocmai de acolo vin reclamaţiile şi revelaţiile care fericesc blogosfera. Când e vorba de domeniul imobiliar, situţia este complicată rău de tot, acuzaţiile curg, şi nu au cum să fie calmate de faptul că noul şef al ANEVAR vine direct de la o bancă. Nu vom încerca să luminăm zona evaluatorilor, care este extrem de amplă şi deloc uşor de cuprins într-una sau două priviri, ci doar să ne exprimăm neîncrederea în aşa- zişii evaluatori ai pieţei de artă româneşti. Nu nominal, desigur, ci mai degrabă în condiţiile oferite de societatea românească pentru existenţa unui evaluator profesionist de lucrări de artă.

În ultimul timp, pe un anumit canal de televiziune pentru care politica şi criza nu există ca subiecte, rulează cu reluare şi insistenţă documentare cu acţiune, imaginaţie, cultură, actualitate, social, americanisme, ritm, palpitaţie, tot ce trebuie. Este vorba de oameni pasionaţi de obiecte, care le caută, le cumpără, dar le şi vând. În America sunt câmpuri întregi de boxe, mici depozite individuale în care omul îşi depune tot felul de chestii, mai ales din cele care se bagă la noi în magaziile de la case, pe care nu le poţi pune în locuinţă. Dacă ocupantul unei astfel de boxe nu mai plăteşte chiria sau, cum se întâmplă prin State, dispare pur şi simplu şi nu îi mai pasă de depozit, un executor le scoate la licitaţie. Vânzarea se derulează la "botul calului", chiar pe labirintul strâmt de culoare şi uşi ca de garaj, de fapt chiar în gura ca de garaj a depozitului. Se adună toţi cumpărătorii acolo, vreo 10-14, executorul le spune regulile, deşi toţi le cunosc: se plăteşte cash, câştigă cine dă mai mult, se deschide boxa iar clienţii au la dis-poziţie 5 minute să se hotărască, fără să intre în depozit şi fără să atingă ceva. Se uită toţi din uşă, încercând să se edifice cât mai solid doar din informaţia vizuală. Indis-cutabil, trebuie să ai o experienţă uriaşă în domeniu, fler şi baftă ca să te decizi dacă vei juca sau nu acel joc. Dar jucătorii sunt şi ei, cel puţin din ce vedem în filmele TV, profesionişti ai domeniului. Au fost aleşi patru specialişti ai genului, unul care are un magazin uriaş, mai multe hale dedicate vechiturilor, un altul care se concurează şi şicanează mereu cu cel dinainte, face acelaşi gen de afaceri, dar la scară mai redusă, mai este un tânăr eclipsat şi bombănit mereu de soţia ca o prietenă de liceu, şi, în sfârşit, un tip mai pitoresc, un fel de gigolo la pensie care se distrează bine, are tot felul de idei, a adus şi clarvăzătoare să vadă clar şi precis din uşa depozitului în bezna din interior. Fiecare caută ceva, au diferite interese şi capacităţi. Uneori intră în conflict şi preţul urcă, alteori unii sunt la fel de dezinteresaţi de unele depozite pe cât sunt alţii de porniţi să nu le piardă. După ce le-au cumpărat, pot, în sfârşit, să scormonească prin mărfurile cumpărate la grămadă şi începe "ruleta rusească". Unele produse se dovedesc a nu fi ceea ce credeau cumpărătorii lor când au licitat, alteori se descoperă adevărate comori ascunse. Când găsesc ceva spun, cu satisfacţie, că pentru astfel de plăceri se ocupă de comerţul cu vechituri, când se conturează e-şecul, replica pomeneşte un succes sigur în viitor. Într-o boxă plină de cutii de carton de birou, pe care enervantul filmului se întreba deja de ce a dat aproape o mie de dolari, găseşte până la urmă o adevărată colecţie numismatică americană, plină de argint şi piese rare. Un altul, cel tânăr cu nevasta dificilă, ce părea destinat ţepelor, duce la expert o grămadă de jucării vechi pe care, de obicei, le arunca. Află că unele sunt foarte rare - Spiderman cu diamant din care există doar 5 exemplare în lume - şi sunt evaluate la mii de dolari, pe care îi şi primeşte până la urmă. Plătise pe depozitul plin de surprize doar câteva sute de dolari.

Alte poveşti şi filme sunt cu profesionişti cu magazine ample, care bat ţara în lung şi în lat în căutarea de locuri cu lucruri ce ar putea fi vândute într-un magazin de antichităţi. Mai tot timpul sunt doi cu o dubă, unul e şeful, par că se distrează bine, dar muncesc din greu, negociază, cară, joacă teatru şi vorbesc tot timplul la telefon cu femeia rămasă la birou, de obicei soţia şefului-patron, mereu nemulţumită de marfa achiziţionată şi adusă acasă. Scormonesc prin tot felul de şoproane, magazii, cimitire de maşinării sau alte tipuri de hectare acoperite de un talmeş-balmeş de obiecte. Mai rău, sunt şanse mari ca proprietarul să fie un bătrân maniac care pronunţă preţuri mari ca să nu vândă, ciufut rău de tot, dar plin de comori. Până la urmă, toţi reuşesc să cumpere ceva ce merită să fie arătat la televizor. Indiferent de situaţie, este o adevărată paradă de cunoştinţe, de informaţii sociale şi culturale, recurs la istorie, inclusiv istorie industrială, detalii de specialist şi, inevitabil, evaluarea preţului care va fi negociat şi trebuie să fie mai mic decât cel pe care îl apreciază că va fi cel de vânzare.

Există şi un serial cu un magazin de antichităţi în care oferta, de bună calitate şi în bune condiţii, vine la tejghea, nimeni nu aleargă în întuneric pentru a o descoperi. În toate aceste poveşti există două personaje esenţiale, în faţa cărora toţi se înclină, două roluri ce trebuie jucate neapărat. Unul este restauratorul, celălalt este evaluatorul, amândoi experţi de experţi. Restauratorul de multe ori modifică obiectul sau îl completează în mod decisiv şi poate fi chiar cineva din echipa magazinului sau dintre băieţii care joacă în film. Este o treabă serioasă şi adesea costă rău de tot. Expertul-evaluator trebuie să spună dacă este ce se crede, ce se spune sau ce este, de vreme ce nu se ştie. Şi dacă află ce este, să spună şi la cât este cotat. Uneori, băieţii de la magazine pot face şi aceas-tă muncă, au experienţă în diferite domenii sau au pasiuni pe anumite zone care îi fac experţi redutabili. Cel mai des se apelează la un specialist, un comerciant şi mai specializat sau cineva de la vreun muzeu. La monede şi ceasuri se pricep mulţi, dacă nu toţi, dar ce te faci când cineva aduce o elice din lemn despre care spune că este foarte veche şi a fost dată buncii sale de însuşi Charles Lindbergh, celebrul pilot american, primul care a traversat Atlanticul? Chemi specialistul care, dacă nu ştie preţul, îţi identifică şi încadrează profesionist şi corect marfa, iar tu cauţi pe internet. Cam acesta este rolul evaluatorului, ca pornind de la o identificare şi expertiză tehnice, să caute în piaţă şi valoarea bănească. Unii experţi sunt şi comercianţi, astfel că mereu găsesc în experienţa lor preţuri la care lucruri similare au fost vândute. Nu este un tarif fix, depinde mult de moment, de loc, de stare, de intenţiile cumpărătorului, dar mai ales cele ale ofertantului, dar se găsesc mereu exemple care permit o negociere sau măcar o discuţie. Astfel de experienţe au fost puse în cărţi, volume de preţuri cu diferite niveluri de interpretare statistică iar mai nou, internetul îţi scoate rapid informaţii din toată lumea. În America acest lucru este posibil, noi suntem încă departe de a avea tot, sau măcar o mare parte din ce ne trebuie pentru o evaluare cât mai corectă, care să ofere şi cumpărătorului şi vânzătorului preţul orientativ la care îşi vor raporta interesele. Dovada că nu avem o piaţă conturată, că nu avem experţi şi nici evaluatori este faptul că nu avem nici măcar o emisiune de televiziune care să ne alimenteze cunoştinţele, interesul şi pasiunea pentru lucruri vechi, frumoase şi valoroase.

Pentru că uităm, am ilustrat articolul de faţă cu pictura lui Paul Constantin, un artist care, deşi tânăr, a obosit să mai lupte cu viaţa şi a hotărât să ne părăsească, lăsându-ne opera sa.