Prigojin ante portas. Va supravieţui?

Probabil că nu. Vladimir Putin nu iartă. Şi, în general, capii răzvrătirilor, ai rebeliunilor sau ai tentativelor de lovituri de stat din Rusia tuturor timpurilor, odată ce au eşuat, nu mai au nicio şansă de a supravieţui. Evgheni Prigojin a ajuns, practic, trecând ca prin brânză la porţile Moscovei. Teoretic avea şansa să meargă mai departe. Şi să câştige. Dar, aparent de neînţeles, a urmat exemplul fatal al lui Hannibal. Care a traversat Alpii pe elefanţii săi, a ajuns la Roma, care în acel moment era incapabilă să se apere şi apoi, pe neaşteptate, a luat-o în direcţia greşită. Care l-a dus la moarte.

Este momentul să analizăm în raport cu informaţiile disponibile, ceea ce s-a întâmplat şi să estimăm ceea ce urmează să se întâmple. Şi mai ales, în cât timp. Într-o cadenţă din ce în ce mai accelerată, Evgheni Prigojin a intrat într-un conflict dur cu capii armatei, în special cu Shoigu, sfârşind inevitabil prin declanşarea unui conflict cu însuşi Vladimir Putin. Care este, de fapt, explicaţia mişcării de secesiune pe care a declanşat-o?

Evgheni Prigojin este indiscutabil propagandistul şef al armatei paralele Wagner. Şi unul dintre strategii militari ai acesteia. Această armată de mercenari are un nucleu dur şi un nucleu moale. Nucleul dur este alcătuit din veterani ai războaielor Rusiei. Luptători cu o îndelungată experienţă pe fronturile din Asia şi din Africa. Dacă căutaţi puţin pe Google, veţi afla cu uşurinţă că nu a existat conflict militar în Africa ultimelor decenii, fără implicarea acestor veterani. De altfel, zilele trecute, Prigojin l-a acuzat pe Putin că a trimis trupele Wagner în Africa sub pretextul susţinerii luptelor de eliberare din aceste state, dar că în realitate le-a devalizat, lăsându-le sărace. A omis să precizeze că aceste războaie din Africa au fost o sursă de îmbogăţire şi pentru mercenarii săi. La scurt timp după declanşarea războiului din Ucraina, Vladimir Putin şi-a dat acordul pentru eliberarea unui mare număr de deţinuţi de drept comun, inclusiv criminali, care în schimbul riscurilor pe care urmau să şi le asume, scăpau de puşcărie şi aveau şi acces la sume considerabile de bani. Crescând rapid, dobândind notorietate şi având un discurs din ce în ce mai ultimativ la adresa capului Armatei Ruse, Prigojin a depăşit, practic, linia roşie, după ce a refuzat să semneze un acord cu armata regulată, cum a procedat Kadîrov, şi mai ales, după ce şi-a trecut trupele din Ucraina pe teritoriul Federaţiei Ruse. Şi depăşind linia roşie, a fost declarat terorist de către Putin, acesta emiţând şi un mandat de arestare împotriva lui. Din acest punct, a fost declanşat marşul asupra Moscovei, care pentru 24 de ore a ţinut cu sufletul la gură întreaga planetă.

Un asalt care s-a sfârşit într-un mod cu totul şi cu totul neaşteptat. Timp de 24 de ore s-au vânturat fel de fel de scenarii dintre cele mai fanteziste, unele dintre acestea plasând Statele Unite în postură de eminenţă cenuşie aflată în spatele deciziilor lui Prigojin. Ceea ce în final s-a aflat este de-a dreptul uluitor. Şi probabil ceea ce se va afla în viitor va constitui subiectul unor spectaculoase analize de geopolitică.

Evgheni Prigojin susţine că cel care l-a determinat să-şi schimbe decizia şi direcţia marşului armatei sale este preşedintele belarus Lukaşenko. Acesta, refugiindu-se printr-o stranie coincidenţă, imediat după declanşarea conflictului de pe teritoriul Federaţiei Ruse şi după ce a avut o convorbire telefonică cu Vladimir Putin la iniţiativa acestuia din urmă, într-unul dintre cele mai puternice state NATO. În Turcia. Aparent, din Turcia, Lukaşenko ar fi negociat cu Prigojin un armistiţiu, incluzând şi anularea mandatului de arestare, iar Prigojin s-a conformat.

Şi surpriză! El nu revine pur şi simplu în punctul geografic de unde a plecat, invocând dragostea şi devotamentul armatei sale faţă de poporul rus. Prigojin se deplasează în Belarus, unde i s-a oferit găzduire dar unde este greu de presupus că va putea lucra în slujba poporului rus. Oare ce l-a determinat pe Lukaşenko să facă acest uriaş sacrificiu? Să-şi aducă în statul pe care îl conduce o periculoasă armată de mercenari. Cu un lider care are mari veleităţi de om politic. Să nu se întâmple cumva în Belarus ceea ce s-a întâmplat în Liban, după ce Libanul a acceptat să-i găzduiască pe luptătorii palestinieni. Sau poate cine ştie? Într-un scenariu aparent ştiinţifico-fantastic, poate că Vladimir Putin l-a convins pe Lukaşenko să facă un act de sacrificiu, astfel încât liderul mercenarilor să primească o ţară la schimb. Sau poate că nu. Poate că ne aflăm la începutul sfârşitului lui Evgheni Prigojin. Poate că Belarus este o simplă capcană!