Primăvara Otrăvită

Se împlinesc, zilele acestea, o sută de ani de la primul atac cu gaz letal din istorie. Pe 22 Aprilie 1915, armata germană din Flandra a deschis robinetele unor cilindri metalici. Nori grei de clor, galben-verzui, au fost duşi de vânt până în tranşeele cu trupe franceze şi algeriene. Când germanii au pornit la atac, peisajul pe care l-au traversat era unul apocaliptic. Oameni, cai, câini, păsări şi insecte zăceau pe pământ - fiinţe ucise, nediscriminat, de vaporii chimici.

Este, aşadar, o comemorare a unei tragedii. În Primul Război Mondial, combatanţii s-au atacat frecvent unii pe alţii cu gaze letale sau iritante. Este celebru atacul de la Ypres, din 1917, când germanii au folosit împotriva trupelor britanice "gazul-muştar" (yperita), care a produs leziuni oribile. Aliaţii, la rândul lor, au utilizat mari cantităţi de gaze toxice - în cifre absolute, mai mari decât armata germană. Fotografiile din acea perioadă sunt terifiante: soldaţi cu măşti de gaze cu un aspect sinistru şi chiar animale dotate cu un fel de respiratoare. O pictură din 1919 a lui John Singer Sargent prezintă un grup de soldaţi afectaţi de gaze. Merg unul în şir indian, orbiţi, cu mâna pe umărul celui din faţă. În jurul lor zac morţi şi răniţi.

Totuşi, istoria aceasta poate fi privită şi din altă perspectivă. Secolul care s-a încheiat nu a fost atât de rău pe cât ar fi putut să fie.

Prima lecţie a acestei perioade este că dreptul internaţional, totuşi, are o forţă normativă reală. Auzim adesea expresii de dispreţ sau de scepticism la adresa regulilor dreptului internaţional. Cu toate acestea, cele mai multe state au respectat aceste norme. Societatea internaţională nu a fost şi nu este, aşa cum li se pare unora chiar şi în prezent, un fel de arenă hobbesiană, unde domneşte doar "legea pumnului".

Cazul gazelor de luptă este unul instructiv. După repulsia provocată de utilizarea acestor arme în Primul Război Mondial, a fost semnat, în 1925, Protocolul de la Geneva, care stabilea limite clare în cazul conflictelor internaţionale. (O prohibiţie completă a armelor chimice nu s-a legiferat decât după Convenţia din 1993).

Scepticii vor spune că Protocolul din 1925 a fost încălcat. Italia fascistă a recurs la arme chimice în cadrul intervenţiei sale în Etiopia, iar Japonia imperială a utilizat gaze letale în China. Cu toate acestea, armele chimice nu au avut decât un rol cu totul secundar în cel de-Al Doilea Război Mondial, în comparaţie cu armele convenţionale. Mai mult, atât Aliaţii, cât şi Germania nazistă s-au abţinut (practic) complet de la folosirea lor.

Desigur, au contat şi considerentele pragmatice, nu doar cele legale. Întrebat, după ce a fost capturat, de ce germanii nu au utilizat în Normandia armele chimice pentru a împiedica debarcarea Aliaţilor, Göring a spus că aceasta s-a datorat faptului că armata germană depindea foarte mult de transportul cu cai, iar o mască de gaze pentru cai ar fi fost imposibil de construit. Altă complicaţie era, cert, eficienţa limitată a atacurilor cu gaz toxic. În Primul Război Mondial s-au înregistrat sub 1 la sută victime ale acestor acţiuni, din totalul de circa 10 milioane de pierderi de personal militar. Asta, cu toate că peste un milion de soldaţi au fost afectaţi direct. Majoritatea pierderilor au fost în rândurile armatei ruse, mai slab pregătită şi echipată pentru un război modern.

Mult mai importantă a fost concluzia conducerii naziste că Aliaţii ar folosi şi ei, masiv, arme chimice dacă ar fi atacaţi în acest fel. Ideea aceasta nu era complet eronată. Este adevărat că Aliaţii nu posedau, cum credeau germanii, stocuri de agenţi neurologici precum Sarin. Însă aceştia deplasaseră deja pe poziţii cantităţi importante de gaze letale, cu ordine de a fi folosite în cazul unui atac chimic german.

Totuşi, dreptul internaţional a fost, şi acesta, important. După cel de-Al Doilea Război Mondial, utilizarea armelor chimice a fost, în mare, limitată la regimurile extreme precum Irak-ul lui Saddam Hussein. În prezent, majoritatea stocurilor de arme chimice sunt distruse sau pe cale de a fi distruse.

Altă lecţie a acestui secol priveşte responsabilitatea publică a oamenilor de ştiinţă. Este cunoscut cazul lui Fritz Haber, laureat al Premiului Nobel pentru chimie, care a dezvoltat arme chimice şi a promovat utilizarea acestora în război. Acum, compuşii chimici cu potenţial de a fi folosiţi ca arme chimice sunt supuşi unui regim strict de control. Rămâne însă această temă, persistentă, de reflecţie: ce răspundere etică are omul de ştiinţă sau inginerul?

Altă chestiune este aceea a efectului de durată a interzicerii armelor chimice. Pe de-o parte, s-ar putea argumenta că interdicţia aceasta a lăsat locul liber pentru alte arme extrem de distructive. În cazul celui de-Al Doilea Război Mondial avem cazul napalmului, care a avut efecte teribile pe câmpul de luptă sau împotriva aglomeraţiilor urbane. Proiectilele cu fosfor alb pot fi, şi acestea, citate. Arsenalele moderne s-au adaptat.

Pe de altă parte, s-ar putea spune că reglementarea mai strictă a războiului şi interzicerea ori limitarea anumitor categorii de arme au dus la o relativă "umanizare" a conflictelor. Notabilă este, în acest context, preocuparea pentru crearea de arme "non-letale", care incapacitează temporar inamicul.

România a fost, în general, ferită de miasma armelor chimice. Nu am reuşit să verific unele informaţii conform cărora acest gen de arme a fost utilizat la Mărăşeşti şi pe Valea Oituzului. Poate unii cititori au cunoştinţe precise despre aceste evenimente. Suspectez că era vorba de obuze cu gaze iritante ale armatei germane, care mai folosise astfel de muniţie pe frontul de Est. În cuvântarea sa de Anul Nou, de la 31 Decembrie 1988, Nicolae Ceauşescu a afirmat că deţinerea armelor chimice ar fi un drept al regimului său, pentru a compensa statutul de ţară non-nucleară. Probabil cele mai bizare urări de Revelion care se pot imagina...