Priveghi la Euro

Porumbei zboară din gurile tuturor liderilor Uniunii Europene, dar preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, ne-a livrat o ditamai găina:

"A permite distrugerea euro, în-seamnă a accepta ris-cul distrugerii Europei. Cei care distrug Europa şi euro, vor purta responsabilitatea pentru reapariţia conflictelor şi divizării pe continentul nostru".

Chestia asta a spus-o cu o săptămâ-nă în urmă, când încă nu ştia că summit-ul UE, amânat de pe 18 octombrie, pe 23 octombrie, va fi amânat pe 26 octombrie, când, după cum se zvoneşte, va fi amânat pe 30 octombrie (într-un test de inteligenţă, aţi fi întrebat: "Ce se va întâmpla pe 30 octombrie?")

Oficial, prima amânare a fost agreată pentru ca juriştii germani să aibă timp să studieze căile legale de salvare a Europei, dar, după cum se vede, ei lucrează foarte încet.

"Milimetru cu milimetru", după cum susţine Angela Merkel.

Nemţeşte.

Sau nu lucrează deloc.

Pentru că n-au ce.

Ca să poată lucra, juriştii ar avea nevoie de o temă.

Se spune că tema care le-ar fi fost dată ar fi "salvarea euro şi a Europei".

Dacă, pe "Google translate", scriem "euro şi Europa", în franţuzeşte, atunci, cu mare probabilitate, ne va traduce în româneşte "băncile franceze şi Franţa".

În schimb, aceeaşi expresie o traduce în nemţeşte drept "kein Geld" ("n-am bani" - desigur, performanţa lingvis-tică este posibilă prin fuziunea "Google translate" cu "Yahoo finance").

Cancelarul Germaniei, Angela Merkel, şi preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, au ajuns, în sfârşit, la un consens deplin, vorbind, aşa cum a cerut francezul, pe o singură voce care spune:

"Discuţiile s-au blocat".

Doar că Angela şi Nicolas dau vina unul pe altul.

• MERKOZY

Angela Merkel îl pune pe Nicolas Sarkozy să aleagă între falimentul Greciei şi iertarea datoriilor ei (la nivelul a 50-60%), care, de fapt, nu sunt alternative, ci conduc la acelaşi rezultat: prăbuşirea băncilor franceze (şi a altora, din Europa), cu consecinţe pentru UE despre care nu se poate spune că ar fi incalculabile, deşi sunt enorme.

Iar, dacă spirala băncilor franceze scapă de sub control (ca să le numim doar pe ele), atunci băncile americane n-au cum să scape de la prăbuşire.

Bineînţeles că lui Nicolas Sarkozy nu-i surâde deloc perspectiva (şi nici multor altora), aşa că o încurcă pe Merkel cu un principiu corect - că nu poate fi impusă băncilor private iertarea datoriilor Greciei, ci iertarea trebuie să fie "voluntară".

Francezul are dreptate doar aparent, pentru că, practic, dacă Greciei nu-i sunt iertate datoriile, atunci băncile - să zicem, franţuzeşti - rămân să păstreze în portofoliu datoriile ei suverane, pe care nu se ştie care stră-stră-strănepoţi ai bancherilor de astăzi le-ar mai putea încasa, pentru că Greciei nu se ştie câte sute de ani i-ar lua să şi le plătească, dacă va dori să şi le mai plătească, de vreme ce protestatarii greci au început să ridice pretenţii asupra datoriei germane din Al Doilea Război Mondial şi dacă Grecia nu va fi dezmembrată, într-un eventual Al Treilea (pentru care, de altfel, se pregăteşte cumpărând fregate şi avioane de luptă franceze, cu banii europeni primiţi drept sprijin), care să o împartă în hălcile cuvenite băncilor, care, la rândul lor, vor fi dat faliment, de mult.

Nicolas îi vinde Angelei blana ursului din pădure, afirmând că "trecând peste toate, am încredere în autorităţile italiene" (aici, Sarkozy a dezminţit faima mondială a curtoaziei franţuzeşti, pentru că Berlusconi tocmai a făcut-o "vacă grasă" pe Merkel), încercând să sugereze că ar mai fi existând acea imaginară posibilitate a creşterii economice a Continentului, care să justifice investiţia de astăzi în salvarea Greciei cu banii combinaţi ai Fondului European de Stabilitate Financiară, ai Băncii Centrale Europene (şi de oriunde - FMI, China, Rusia, Japonia, FED şi SOV Invest - doar, doar s-or aduna cele 3 trilioane de euro, care, oricum, nu ajung pentru ieşirea definitivă din criză).

Dar creşterea economică trebuie trecută, din păcate, la idei tâmpite.

• KEIN GELD

În plină indecizie, Merkozy clamează: "Orice soluţie trebuie să fie sprijinită de toate instituţiile europene" (Nicolas) şi "Recapitalizarea băncilor priveşte pe toate cele 27 de state în UE" (Angela) şi (împreună) "Franţa şi Germania văd nevoia pentru un răspuns global şi ambiţios la criză".

Dar, ambiţia de întărire a Fondului European de Stabilitate, cu banii Băncii Centrale Europene (BCE), s-a transformat repede în nevolnicie (dincolo de fermitatea lui Jean-Claude Trichet, că adică, BCE nu se poate substitui niciodată guvernelor şi că nu poate folosi banii băncii ca să corecteze eşecul guvernelor, dincolo de astea, zărim o firmă foarte, foarte mare şi luminoasă, pe care scrie: "kein Geld").

În timp ce miniştrii finanţelor au stabilit că băncile au nevoie de 100 de miliarde de euro, pentru recapitalizare, FMI a găsit o gaură de 200 de miliarde în sistemul bancar european, iar analiştii susţin că gaura este un picuţ mai largă, de 275 de miliarde.

KEIN GELD?!

Nimic mai simplu!

Tipărim!

Care-i problema?!

Nu ne îndeamnă toţi Laureaţii Premiului Nobel să luăm exemplu de la Statele Unite?

Ei tipăresc dolari.

Americanii au provocat criza mondială, luaţi exemplu de la ei.

Americanii tipăresc dolari, luaţi exemplu de la ei.

Dar, ce, europenii or fi fiind mai proşti?

Tipărim şi noi euro!

Îi dăm Greciei euro la jumătate din valoare să-şi plătească datoriile către băncile franceze şi nu ne mai rugăm de Nicolas să accepte iertarea datoriilor Greciei.

Vă daţi seama?

Vom ajunge la un euro egal un leu!

Dacă nu vă place soluţia asta, atunci aveţi "Planul B", care vă place: amânaţi Reuniunea UE de mâine, pe 30 octombrie şi aceea amânaţi-o pe 2 noiembrie - nu poate fi greu să o tot amânaţi mereu, din trei, în trei zile.

Ideea este să nu aibă loc, pentru că, atunci, ar trebui să spuneţi că nu aveţi soluţie şi declanşaţi cataclismul mondial.

Cât timp o tot amânaţi, pieţele încă mai speră, iar şmecherii îşi închipuie că găsesc refugii.

Nu sunt.

• LEUL TARE

Orizontul în care europenii ne vor ruga să-i primim în sistemul monetar românesc, iar noi le vom pune condiţii aspre, nu este chiar atât de improbabil, dacă ne uităm că liderii Europei nu reuşesc nici măcar minima coordonare să nu suprapună, în aceeaşi zi de alaltăieri şi la aceeaşi oră, două conferinţe de presă (Barroso/Van-Rompuy şi Sarkozy/Merkel).

Ca să nu mai vorbim de zborurile lui Sarkozy, de la Paris, la Berlin, ca să aibă câte un "tete-a-tete" cu Merkel, tocmai când i-a născut nevasta (pasiune mare!), numai pe subiectul recapitalizării băncilor, în cinci zile, începând de vineri 15 octombrie şi până miercuri 19 octombrie, au avut loc 9 (nouă!) Reuniuni UE la nivel înalt: miniştrii finanţelor din Zona Euro; miniştrii finanţelor UE; miniştrii de externe UE; liderii UE; liderii Zonei Euro; miniştrii finanţelor UE (din nou); miniştrii finanţelor din Zona Euro (din nou); liderii UE (din nou); liderii Zonei Euro (din nou).

Pare un priveghi.

Vorba lui Iţic, care, aflat pe patul de moarte şi constatând că şi Rachela şi Iţicuş sunt lângă el, exclamă: "Bine şi atunci, cine a rămas în prăvălie?!"

Dacă toţi liderii Europei şi miniştrii de finanţe şi alţi miniştri priveghează la patul lui Iţic, atunci cine mai rămâne în prăvălii?!

Este de ajuns să priveşti la această febrilitate şi incapacitate de coordonare şi continuă amânare a deciziilor de la o Reuniune la alta, ca să-ţi formezi bănuiala că liderii Europei şi instituţiile ei nu reuşesc nici să facă un plan cum să facă un plan.

Doar litanii.

Duminică (23 octombrie) a fost termenul ultim pe care Sarkozy l-a dat salvării Europei:

"Dacă până duminică nu va exista o soluţie, atunci toate vor cădea în colaps".

Ei, bine, duminică a trecut.

În lipsa oricărei soluţii, de luni ar trebui ca leul să se întărească.

• EUROBĂSESCUL

Prin declaraţiile sale ultimative şi direct interesate, preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, şi-a gajat serios responsabilitatea, în care aproape că nimeni nu mai crede (francezii şi-ar dori-o drept preşedinte pe Merkel, conform unor sondaje recente).

"Ai pierdut o ocazie bună să taci. Suntem dezgustaţi de criticile voastre. Aţi spus că nu vă interesează zona euro şi acum interveniţi în şedinţele noastre", i-a reproşat Nicolas Sarkozy lui David Cameron, premierul britanic, în Reuniunea liderilor UE din weekend, la care au ajuns la concluzia ca pachetul de măsuri să fie discutat de reprezentanţii tuturor celor 27 de state membre UE (pentru că ne afectează pe toţi), însă decizia finală să fie luată miercuri de statele din zona euro.

Miercuri?

Poate că miercuri.

Sigur, însă, ne afectează pe toţi, inclusiv România.

După o îndelungată cugetare, gândul că România este afectată de dezastrul din Zona Euro a ajuns, (sâmbătă), şi în mintea preşedintelui nostru, Traian Băsescu:

"România nu are probleme cu sistemul bancar. Din păcate însă, la stadiul în care UE nu a început încă să facă plăţi pentru consolidarea băncilor, România plăteşte deja consolidarea sistemului bancar european. O plăteşte prin dobânzi foarte ridicate, fiindcă avem filiale româneşti ale băncilor din zona euro - fie că sunt austriece, franceze, greceşti -, iar dobânzile, atât pentru împrumuturile guvernamentale cât şi pentru împrumuturile zonei private, au ajuns la un nivel deja inacceptabil.

Or, indirect, România - un stat din afara zonei euro - a început să plătească această capitalizare a băncilor din zona euro. Nu se poate împinge plata facturii împrumuturilor făcute la nesfârşit către guverne care au un nivel foarte ridicat de îndatorare către state care nu sunt în zona euro. Şi, din păcate, şi cele mai sărace, ceea ce este imoral".

Îmi place cum gândeşte preşedintele.

Limpede, dar târziu.

Nu va dura mult şi va înţelege că nu stăm chiar atât de bine pe cât crede.

Poate mai cugetă.

Poate-i spune cineva că solvabilitatea unei ţări se calculează în diverse feluri.

Şi că actualul calcul nu este dintre cele mai realiste.

Cel puţin, cât nu pune la socoteală consecinţele cu adevărat dezastruase ale prăbuşirii Greciei.

Nu dobânda, "mon cher"... cum ar spune un amic comun.

Asta-i un mizilic.

Cât este capitalul băncilor străine în sistemul nostru bancar?

Aha!