Promisiunea recunoscută e pe jumătate iertată

...Sau cam aşa ceva? Acum, ce mai...am făcut-o....am făcut-o. Promisiunea, vreau să zic. Degeaba o mai dau la întors, trebuie să mă ţin de ea. Oamenii vor soluţii, peste probleme dau şi singuri. Ca dovadă, MAKE! Nici nu apucase bine să se usuce cerneala pe conceptul editorialului de vineri că mi-a şi altoit una. O soluţie! Cine l-a pus? Şi-a pus toată lumea în cap! Unii aşa, alţii aşa....toată lumea nemulţumită! Sau, mă rog, fiecare în felul lui parţial mulţumit...dar atît de parţial, că tot nemulţumit se cheamă că este. Şi se manifestă ca atare! Vedeţi, asta e problema cu soluţiile. Nimeni nu are una, mai ales dacă problema e suficient de complicată. În schimb, atunci cînd vine unul cu o soluţie, toţi descoperă că aveau de mult una în buzunarul de la cămaşă şi imediat o compară cu cea a autorului. Le dă mereu cu virgulă. Nu se potriveşte, neam! Cine e de vină? Evident, ăsta care a venit cu soluţia!!! Habar n-are! De ce s-or fi băgînd unii unde nu se pricep, nene?!

Acestea fiind zise, iată soluţia pe care o propun! Uşurel, cu fata popii! Soluţie? La ce, soluţie? Care este problema? La modul descriptiv, problema ar fi aceea că un singur exemplar al speciei şi nici ăla prea reuşit, se joacă cu mîna pe butoanele nucleare: An-tan-tichitan, Muţunache căpitan, Ene-bene bombardează, glonţul vîjîie şi zboară, dumneata să ieşi afară! Îi place şi se amuză copios! Opt miliarde şi ceva de cetăţeni ai planetei Terra, în schimb, stau sub ameninţarea anihilării totale şi nu au la îndemînă nici un mijloc sigur şi prompt pentru a-l opri pe "ciudat", astfel încît să fie siguri că vor evita catastrofa. Pusă în felul acesta, problema are soluţii evidente. De tipul: hai, nenică.... să ia careva o piatră din drum şi să-i dea una la scăfîrlie ăluia de se joacă cu vieţile noastre, să încheiem jocul. Scăpăm de nebun şi gata! În termenii soluţiilor paradigmatice de confruntare cu ameninţarea, la care nu doar oamenii, ci toate sistemele biologice recurg, este varianta elementară: eliminarea, distrugerea fizică sau incapacitarea totală a sursei (persoană, instituţie, instrument de distrugere) care crează ameninţarea. Deşi par sigure şi capabile să rezolve problema radical, soluţiile de acest tip au mari defecte: costuri uriaşe generate de efortul care trebuie contrapus; dezavantaje clare, dintre care nu cel mai mic este acela că pot cu uşurinţă antrena o confruntare totală cu sursa ameninţării, ale cărei rezultate finale rămîn incerte şi nu neapărat convenabile celor care au vrut să înlăture ameninţarea cu pricina. Alt neajuns grav provine din faptul că eliminarea unei persoane sau a instrumentului de distrugere care crează ameninţarea este doar o rezolvare iluzorie. Locul rămas gol va fi cel mai adesea luat de cineva sau de ceva care reproduce modelul anterior al ameninţării şi confruntării. Scapi de dracul şi dai peste mumă-sa! Nu vă mai bat capul cu celelalte soluţii standard, în afară de una, cea a negocierii/compatibilizării. De departe, soluţia cea mai puţin costisitoare, în cazul unei confruntări aflată în faza ameninţărilor hotărîte sau chiar în faţa acţiunilor militare, negocierea este pasul decisiv spre obţinerea unei balanţe convenabile a avantajelor şi costurilor, pentru fiecare dintre părţi. Şi, în acelaşi timp, primul pas pe calea unei compatibilizări între părţi, astfel încît, adîncită de-a lungul timpului, ea ar putea reduce semnificativ aspectele de contencios care au antrenat, iniţial, recursul la confruntare. Aspectul spinos aici este legat de faptul că negocierea cu agresorul poate crea impresia unei recompense pentru agresiune şi, prin aceasta, o buclă care încurajează recursul la violenţă al celor care vor dori să obţină avantaje necuvenite, ilegale, imorale, recurgînd la ameninţare şi chiar la declanşarea conflictelor armate. Dilema nu are soluţie, dar, dacă rezultatul negocierii poate fi eliminarea ameninţării, nucleare în cazul de faţă, atunci orice încercare trebuie făcută şi este justificată din perspectiva potenţialelor victime şi a costurilor totale ale confruntării.

Ce se întîmplă, însă, dacă problema este altfel pusă? Cum şi ce ar trebui să facem ca o asemenea situaţie/problemă să nu se mai poată pune niciodată? Răspunsul, aici, este acela că sistemele politice şi de guverare, inclusiv componenta juridică şi judiciară, trebuie din temelii reproiectate, astfel încît să nu permită nimănui folosirea privilegiilor şi a instrumentelor puterii pentru a genera ameninţări şi chiar recursul la forţa armelor pentru a obţine de la un competitor sau chiar adversar avantaje doar pentru că cel ameninţat/supus violenţei nu are la îndemînă capacităţi eficace de contracarare. Cu o singură excepţie, situaţia de război sau de răspuns legitim la o agresiune militară aşa cum sunt ele legal definite de dreptul internaţional. Sarcina aceasta este herculeană chiar şi pentru cele mai "avansate" dintre democraţiile secolului al XXI-lea. Cît despre regimurile non-democratice, ea este de-a dreptul imposibilă. Oricum, însă, şi acesta este adevăratul impediment de netrecut deocamdată, apetitul pentru asemenea remodelări masive ale sistemelor de guvernare este la temperatura lui zero absolut....mă rog, cîteva miimi de grad deasupra! Lumea nu are nici un fel de chef să recunoască faptul, de altfel evident, că din punctul de vedere al siguranţei cetăţeanului, al punerii sale la adăpost faţă de consecinţele abuzului sistematic al puterii, faţă de "accidentele individuale" (omul era nebun!!) sau faţă de urmările "bolilor" de sistem, soluţiile de guvernare cu care operăm ne plasează hotărît în faza pietrei necioplite. Dimineaţa, devreme! Adevărul gol-goluţ este că suntem o civilizaţie aflată tehnologic în secolul al XXI-lea, în timp ce din punct de vedere al soluţiilor de guvernare şi gestiune a problemelor de interacţiune colectivă stăm mult mai rău decît democraţiile antichităţii. Modernitatea a creat nişte uriaşe şi monstruoase instrumente statale, ineficiente şi risipitoare cînd este vorba să rezolve marile probleme ale societăţii dar capabile, în schimb, să aloce, să distribuie şi să redistribuie după bunul plac aproape tot ceea ce este la un moment dat resursă socială, de la venituri, la status social şi de la putere la prestigiu, capabile să strivească în orice moment orice formă de rezistenţă, individuală şi chiar colectivă, faţă de deciziile şi acţiunile sale, fără să asocieze aproape nici un fel de limită sau răspundere legală pentru cei care devin stăpînii, fie şi temporari, ai acestui golem. Istoric vorbind, în ultimii 500 de ani modernitatea a creat un monstru şi el nu poate fi nici "reformat", nici "reeducat". Trebuie pur şi simplu scos din priză şi trimis la muzeu pentru a putea inventa, proiecta şi pune în locul lui alte tipuri de sisteme de guvernare, capabile să răspundă problemelor cu care ne confruntăm la scară macro-socială şi globală. Acest lucru pare să se întîmple deja, doar că direcţia în care ne mînă "proiectanţii" şi decidenţii de azi este cea a unor regimuri autoritare cu grade de libertate individuală limitată şi cu grade de răspundere a decidenţilor încă şi mai puţin circumscrise legal, ori controlate social, decît cele cu care operăm acum. Cum ar veni, din lac în puţ!

...

P.S

O altă soluţie din categoria "simple" ar fi aceea ca Adunarea Generală a ONU, cu o majoritate covîrşitoare a statelor membre, să adopte un document oficial, o rezoluţie solemnă sau o declaraţie universală, prin care ameninţarea cu folosirea armelor nucleare, în orice situaţie, să fie considerată incompatibilă cu dreptul suveran la auto-apărare individuală sau colectivă, aşa cum este el consacrat în art. 50 şi 51 din Carta ONU. Ar fi un prim pas critic, deosebit de dificil dar semnificativ, pe drumul lung al demolării suportului legal şi în ultimă instanţă a legitimităţii deţinerii de către state a acestui tip de armament.