Pumni în cap

În 1974 a avut loc unul dintre cele mai importante meciuri de box din toate timpurile, celebrul "Rumble in the Jungle", organizat la Kinshasa, în Zair, pe banii puşi la dispoziţie de dictatorul Mobutu Sese Seko. Muhammad Ali (născut Cassius Clay) l-a învins prin KO pe George Foreman, în repriza a 8-a.

Meciul este memorabil din multe motive, nu în ultimul rând pentru conferinţa de presă. La un moment dat, Muhammad Ali este întrebat cum s-a pregătit pentru înfruntarea cu Foreman. Iar Ali a oferit o serie de hiperbole la fel de năucitoare precum croşeele sale din ring: "M-am luat la trântă cu un aligator... Sunt rău... Săptămâna trecută am omorât o piatră... Am rănit o stâncă... Am băgat în spital o cărămidă".

Zilele trecute unul dintre cei doi, Muhammad Ali, a trecut la cele veşnice. Avea 74 de ani. A fost unul dintre cei mai mari sportivi ai lumii. Mai mult decât atât, a fost un fenomen cultural. E adevărat, a avut opinii controversate sau chiar dubioase despre lume şi despre viaţă. Însă a fost iubit de milioane de oameni. Şi probabil că asta contează, în cele din urmă.

Ceea ce ne aduce la subiectul zilei. Lupta cu pumnii.

Are un nume rău, nu-i aşa? În Islanda, boxul profesionist este interzis. Pentru unii, spectacolul a doi bărbaţi care îşi cară pumni în cap trebuie cenzurat. Boxul, ca sport, a fost întotdeauna mai degrabă distracţia clasei muncitoare, o formă de petrecere a timpului suspectă pentru "lumea bună".

Însă, boxul s-ar putea să aibă o conexiune profundă cu natura noastră umană. Ridicaţi-vă mâna şi uitaţi-vă la ea. Oasele au o formă specifică, diferită de aceea a altor mamifere, inclusiv ale rudelor noastre apropiate, maimuţele. Explicaţia comună este că mâna omenească a evoluat pentru a îndeplini sarcini complexe, constructive, de apucare. Însă antropologii au avansat în ultima vreme şi altă ipoteză. Mâna omului este adaptată folosirii ca armă de lovire, atunci când este strânsă în pumn.

S-ar putea să fie ceva aici. În demonstraţiile de tameshiwara, sunt sparte cu pumnul sau cu muchia palmei cărămizi, nuci de cocos, sticle sau pietre. Iar o altă ipoteză recentă susţine că evoluţia coordonării mână-ochi, care necesită o considerabilă capacitate de procesare a informaţiei, a fost stimulată de aruncarea, cu mâna, a pietrelor către adversari sau către pradă.

Una dintre cele mai influente teorii este exprimată în lucrarea "Masculi demonici: maimuţele superioare şi originile violenţei omeneşti" (1997), scrisă de Richard Wrangham şi de Dale Peterson. Ei susţin că violenţa organizată este specifică unor maimuţe antropoide, mai precis masculilor. Bărbaţii, în această lectură, moştenesc, la fel ca masculii de cimpanzeu, această înclinaţie spre violenţă.

Oricare ar fi originile sale, boxul a fost cultivat în cele mai multe culturi. Populaţia Hausa, din Africa de Vest, cunoaşte o formă numită Dambe, practicată de măcelarii de vite itineranţi, care umblau din sat în sat şi îi provocau la întrecere pe tinerii locului. În Grecia antică, campionii de box erau adevărate super-staruri. Nu este de mirare, pentru că stilul de atunci presupunea înfăşurarea pumnilor în nişte curele întărite cu metal, ceea ce făcea ca loviturile să fie devastatoare. În comunităţile de ţigani nomazi din Regatul Unit, boxul cu pumnii goi a rămas până în zilele noastre o tradiţie.

Boxul este, în unele cazuri, o cale către funcţia politică. Actualul primar al Kiev-ului, Vitali Klitschko, este un fost campion mondial de box. Manny Pacquiao, în Filipine, a avut şi el mai multe titluri mondiale înainte de a intra în arena politică. Congressman-ul republican John McCain a fost şi el un boxer amator. Dintre politicienii de ieri, Theodore Roosevelt şi Nelson Mandela au practicat boxul.

Lupta cu pumnii trebuie cunoscută pentru a înţelege ceva despre societatea omenească. Iar aici, din păcate, nu stăm prea bine. Unii dintre noi suferă de o naivitate radicală. Credem că dacă violenţa este inacceptabilă în contextele sociale cu care suntem familiarizaţi, asta ne scuteşte să îi cunoaştem formele, să îi analizăm consecinţele şi, eventual, să ne pregătim să ne apărăm, la nevoie.

Problema este că uneori violenţa are un loc al său, legitim. Krav Maga, un stil de luptă modern, care a fost adaptat în scopuri militare în Israel, a fost inventat în cartierul evreiesc din Bratislava, în anii '30, pentru a fi folosit în scopuri de auto-apărare, de către victimele violenţei bandelor antisemite.

Iar pumnii daţi sau luaţi în cap nu împiedică neapărat gândirea. Uneori pot chiar să o stimuleze... Sunt exemple de mari scriitori care au fost fascinaţi de box: Keats, Jack London, Hemingway, Norman Mailer sau Bukowski. Sherlock Holmes, detectivul lui Conan Doyle, este un boxer de clasă.

Muhammad Ali, la rândul său, avea un talent de a folosi cuvintele: "Antrenorul meu nu îmi spune nimic între reprize. Nu îi dau voie să îmi spună nimic. Lupt ce am de luptat. Tot ce vreau să ştiu este dacă am câştigat repriza. Este prea târziu pentru orice sfat".