Punctul de inflexiune

Marile tendinţe ale ultimului deceniu, cele care au accentuat direcţiile şi orientările observabile încă de la jumătatea secolului trecut, au ajuns într-un punct de inflexiune. În func­ţie de încărcarea politică şi socială, ele pot genera marele salt spre viitor, sau, în măsura în care conservatorii de toate sensibilităţile se mobilizează, pot marca cel mai mare regres de la "revoluţia cognitivă" de acum 60.000 de ani când omenirea începea aventura progresului. Conştienţi că odată acest moment depăşit nu va mai exista cale înapoi, extremiştii, de la extrema stângă la extrema dreap­tă, folosind fără scrupule instrumentarul populismelor fără culoare ideologică, încercă să oprească orice evoluţie. Tocmai de aceea conflictul politic s-a acutizat aşa cum s-a mai întâmplat în epoca revoluţiilor moderne sau a conflictului dintre democraţia liberală şi totalitarismele secolului al XX-lea.

Paradoxul epocii noastre constă în contradicţia dintre o din ce în ce mai mare integrare şi interdependenţă şi manifestarea unor puternice forţe de rezistenţă care reuşesc să perturbe echilibrul, mereu precar, al lumii. Ca şi acum nouă decenii, când fascismele de toarte tendinţele se legitimau în raport cu falsul progres al bolşevis­mului, "progresul" este din nou pus sub semnul întrebării iar direcţiile de dezvoltare sunt tot mai puternic contestate. Crizele financiare, dar şi schimbările climatice au efecte globale imediate. Ordinea westfaliană, a echilibrului de putere între state, cea care a generat lumea contemporană după sângeroasele războaie religioase care au marcat trecerea de la evul mediu la epoca modernă, este pusă sub semnul întrebării de multinaţionale, dar şi de organizaţiile teroriste transfrontaliere. Dar la 1600, când se înfiinţa Compania Indiilor de Est - care acţiona ca un fel de multinaţioanlă avant la lettre şi contribuia din plin la procesul de globalizare care înspăimântă atât de mult sensibilitatea extremistă de astăzi - aceste procese sociale, economice, culturale şi politice se manifestau deja.

Oare Mihai Viteazul reflecta la toate acestea? Şi despre care Mihai Viteazul ar fi vorba, de cel care ar fi vrut o "unire" la care nimeni nu poate demonstra că se gândea sau de cel ce întărea şerbia prin "Legătura lui Mihai"? Căci celebra formulă, dragă naţionaliştilor, "pohta ce-am pohtit" nu este altceva decât cel mai celebru fake news din istoria României, pe care chiar Nicolae Iorga l-a lansat - chiar dacă a avertizat că însemnările olografe conţineau trei rânduri fără legătura între ele: "şi hotaru Ardealului/Pohta ce-am pohtit/ Moldova şi Ţara Româ­nească" - încă în 1902. Deşi Constantin Rezachevici a demonstrat încă din 1975, pe baza microfilmelor după documentul original păstrat la Viena, că nu e vorba de vreun "testament", ci doar de notiţe pe o copie a unui document scris în maghiară şi chiar şi ordinea propoziţiilor este alta decât cea reprodusă de "marele istoric", şi astăzi suveranităţii şi naţionaliştii de se revendică de la un fals. Şi mulţi istorici, unii cu poziţii academice importante, vor să demonstreze ceea ce nu poate fi demonstrat!

De ce această digresiune româneas­că într-o analiză a punctului de inflexiune actual? Pentru că naţionalismul şi suveranismul se bazează peste tot pe acelaşi tip de falsuri şi contraadevă­ruri. Marile tendinţe actuale pot fi clar identificate: îmbătrânirea populaţiei regiunilor care au imprimat tendinţa dominată a secolelor XVIII - XX, dar şi a Chinei, în comparaţie cu statele din Africa şi Asia de Sud; încetinirea ritmului creşterii economice care se produce în paralel cu mutarea masivă a producţiei industriale spre Asia; însă în acelaşi timp progresul tehnologic accelerat pare că a schimbat radical cursul istoriei, ceea ce duce la renaşterea unor ideologii religioase şi naţionaliste care încercă să contrabalanseze acestă direcţie. Cine sunt agenţii "vicleniei istoriei" de care vorbea Hegel: Vladimir Putin, Recep Erdogan, Donald Trump şi Boris Johnson sau Angela Merkel, Emmanuel Macron, Justin Trudeau sau tinerii revoltaţi din Tunisia, Algeria, Rusia, Hong Kong sau România?