PWC: Serviciile intragrup: De ce sunt uşor de contestat de către autorităţile fiscale? Ce pot face companiile?

Prestarea de servicii intragrup este una dintre cele mai frecvente tranzacţii derulate între persoane afiliate. În prezent, marea majoritate a companiilor multinaţionale, în special subsidiarele marilor grupuri, achiziţionează o gamă variată de servicii intragrup, în scopuri de eficientizare sau centralizare a activităţilor proprii (ex.: administrare, suport IT, management strategic, financiar sau comercial, resurse umane, servicii juridice etc.).

Dat fiind că prestarea de servicii este o tranzacţie foarte des întâlnită, practica autorităţilor fiscale, în trecut, a fost preponderent aceea de a contesta nivelul de remunerare al acestor servicii. Paradigma s-a schimbat mult în contextul BEPS, care a promovat intens, inclusiv în cazul serviciilor, un nou principiu, bazat pe substanţa acestora şi valoarea adăugată obţinută de beneficiarul acestora.

Serviciile intragrup sunt frecvent contestate de autorităţile fiscale, întrucât, atunci când sunt evaluate incorect, acestea reprezintă o ţintă uşoară pentru ajustarea preţurilor de transfer. În mod justificat, societăţile multinaţionale sunt, în principal, preocupate de stabilirea unei marje de profitabilitate conforme principiului valorii de piaţă, ignorând însă, de cele mai multe ori, alte două aspecte extrem de importante, respectiv baza de cost şi valoarea adăugată obţinută local de beneficiarul acestora, din prestarea efectivă a serviciilor respective.

• Cum se pot asigura companiile că nivelul de remunerare a serviciilor intragrup este evaluat corect?

Liniile directoare privind preţurile de transfer pentru companii multinaţionale şi administraţii fiscale, emise de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică recomandă ca, atunci când se stabilesc preţurile pentru serviciile intragrup, să fie urmaţi următorii paşi de analiză:

Clarificarea aspectelor aferente beneficiului obţinut: această etapă presupune stabilirea valorii adăugate rezultate din prestarea serviciului respectiv, pentru beneficiarul acestora, pentru a clarifica dacă astfel de servicii implică sau nu remunerare, respectiv dacă o entitate independentă este dispusă să plătească pentru obţinerea unor astfel de servicii;

Stabilirea nivelului adecvat de remunerare şi a bazei de cost: acest fapt implică identificarea corectă a costurilor (directe şi indirecte) alocabile serviciului respectiv, inclusiv realizarea unei evidenţe a acestora, segregate, la nivelul tranzacţiei analizate, cu clarificarea categoriilor de costuri şi mai ales justificarea cheilor de alocare folosite în cazul costurilor indirecte;

Prestarea efectivă: beneficiul obţinut din prestarea serviciilor, respectiv realitatea prestării efective a acestora, la nivelul beneficiarului local, nu pot fi demonstrate decât prin existenţa unei documentaţii suport sau a oricărei alte forme de evidenţe.

• Simplu sau complicat?

Analiza anterior menţionată pare simplă la o primă vedere. În practică, demonstrarea, în context de inspecţie fiscală, a corectitudinii şi acurateţei bazei de cost, justificarea cheilor de alocare, respectiv a beneficiului obţinut la nivelul entităţii locale din prestarea serviciilor respective este o adevărată provocare. Stabilirea nivelului de remunerare nu poate fi disociată de stabilirea adecvată şi justificabilă a bazei de cost a serviciului respectiv. Dacă prestatorul serviciilor este o entitate rezidentă fiscal în România, acest exerciţiu poate fi realizat relativ uşor, dat fiind faptul ca societatea în cauză deţine documente suport, poate justifica chei de alocare şi are informaţii, pe care le poate segrega, despre categoriile de costuri incluse în baza de cost etc. Lucrurile se complică atunci când prestatorul serviciilor nu este rezident fiscal român iar societatea beneficiară este pusă în ipostaza de a justifica, în context de control, o bază de cost care aparţine entităţii afiliate nerezidente. În marea majoritate a cazurilor, rezidentul fiscal român are informaţii precare din perspectiva modului de formare, la nivel de tranzacţie, a bazei de cost a prestatorului nerezident sau cu privire la cheile de alocare utilizate pentru segregare la nivelul fiecărei entităţi afiliate (în situaţiile în care un membru al grupului prestează aceeaşi tipologie de servicii către mai multe entităţi afiliate).

De cele mai multe prestatorul pune la dispoziţia beneficiarului serviciului o prezentare a centrelor/categoriilor de costuri, respectiv a cheilor de alocare utilizate, însă aceasta se poate dovedi insuficientă din perspectiva aşteptărilor inspectorilor ANAF, iar finalitatea, poate fi neluarea în considerare a acestor informaţii/documente în formularea constatărilor incluse.

În situaţiile în care informaţiile/documentele furnizate trec testul beneficiului şi al realităţii prestării, discuţia cu inspectorii fiscali se poate muta în zona nivelului de remunerare.

În această etapă a discuţiilor, autorităţile fiscale, apelează tot mai des la o analiză diferenţiată a serviciilor suport intragrup în funcţie de natura fiecărui serviciu în parte, încercând să stabilească, în funcţie de concluziile proprii privind valoarea adăugată adusă beneficiarului prestării, dacă nivelul de remunerare este sau nu unul adecvat, în cazul fiecărei tipologii de serviciu. Spre exemplu, în cazul prestărilor de servicii de promovare se analizează dacă entitatea beneficiară contribuie sau nu la procesul decizional strategic de creare al acestora sau doar este un simplu beneficiar al unei strategii de marketing elaborată strategic la nivelul prestatorului, implicarea entităţii beneficiare limitându-se exclusiv la implementarea acesteia. În mod evident nivelul de remunerare al unei entităţi este mai mare dacă îşi asumă riscurile generate de elaborarea strategică a unei strategii de marketing faţă de situaţia implementării acesteia, când nu îşi asumă riscul de piaţă al unui eventual eşec de marketing.

Autorităţile fiscale române au justificat astfel de segregări prin necesitatea de a analiza diferenţiat activităţile/serviciile prestate între companii multinaţionale din perspectiva valorii adăugate aduse beneficiarului acestora, încercând astfel să clarifice care este nivelul de remunerare adecvat şi mai ales dacă nu cumva acesta ar trebui să fie mai mare la nivelul fiecărui serviciu în parte.

Evident, analiza specifică realizată ca parte a dosarului preţurilor de transfer, respectiv modul de a alocare a riscurilor şi activităţilor între cele două părţi participante la tranzacţie, este esenţială în a convinge autoritatea fiscală că nivelul de remunerare practicat este unul adecvat şi conform principiului valorii de piaţă.

• Ce e de făcut?

Recomandarea noastră este de a nu trata simplist analiza prestărilor de servicii intragrup, fără a realiza o analiză prealabilă, atât din perspectiva bazei de cost cât şi a nivelului de remunerare adecvat. În lipsa unei abordări lipsite de precauţie, consecinţele fiscale pot fi considerabile, variind de la negarea dreptului de deducere până la stabilirea unui alt nivel de remunerare, cu ajustări realizate la valoarea mediană a intervalului de comparare.