RĂZBOI ÎN LIBIA Ultima greşeală a lui Gaddafi

Nu există istorie a căderii unui dictaturi, fără acest ingredient: ultima greşeală. Vă mai aduceţi aminte? La Bucureşti, în acel Decembrie 1989? Ultima greşeală s-a numit convocarea mitingului din Piaţa Palatului! Dacă este sau nu adevărat, asta-i altă poveste! Important este că istoria "mitologică" înregistrează întotdeauna un eveniment în această categorie. De la căderea lui Cezar şi pînă astăzi, niciun dictator nu a reuşit să scape din capcana acestei ultime şi fatale greşeli! Care a fost ea în cazul lui Gaddafi?

Dacă vă gîndiţi la Lockerby, e cazul să vă schimbaţi opinia. Aceea a fost, fără doar şi poate, o mare greşeală, dar nici pe departe ultima. Mai interesant, încă, deşi Statele Unite, Marea Britanie, Franţa şi alte cîteva ţări au cooperat timp de aproape opt ani pentru a dovedi, în justiţie, implicarea agenţilor lui Gaddafi în atacul terorist asupra cursei Pan Am prăbuşită în flăcări deasupra Scoţiei, relaţiile Libiei cu aceste ţări au cunos-cut, din 2007-2008, un curs cît se poate de favorabil lui Gaddafi. În 2007, acelaşi preşedinte al Franţei care, astăzi, este promotorul reacţiei militare împotriva regimului de la Tripoli făcea în iulie 2007 o vizită oficială în capitala Libiei. Doar cîteva luni mai tîrziu, în decembrie acelaşi an, Gaddafi era primit de Sarkozy, la Paris, într-o mega-vizită oficială de 5 zile (!!!), în care toate extravaganţele au fost îngăduite "Conducătorului Revoluţiei", inclusiv instalarea unui cort în curtea reşedinţei de la Marigny! Preţul?

Contractele de circa 10 miliarde de euro semnate de Gaddafi cu ocazia deplasării sale pariziene, în favoarea unor mari firme franceze sau euro-franceze: Airbus, Areva, Vinci, Dassault Aviation, Eurocopter etc. În Marea Britanie, unul dintre ultimele gesturi, semnificative, de politică externă ale guvernului laburist condus de Gordon Brown a fost "binecuvîntarea" pentru eliberarea din captivitate, pe motive de sănătate, a singurului agent libian condamnat în atentatul Lockerby! Scenariul Hayssam, pentru cunoscători!

Vezi Doamne, omul trăgea să moa-ră de cancer în închisorile scoţiene, reputate pentru umiditatea lor! Aşa că, ministrul Justiţiei din Scoţia l-a iertat de restul pedepsei şi i-a permis reîntregirea cu familia, în Libia, unde, după datele certificate medical, urma să moară în cîteva zile! Au trecut ani de atunci şi cetăţeanul cu pricina este cît se poate de vioi! În sfîrşit, Statele Unite, în timpul celui de-al doilea mandat al Administraţiei G.W. Bush, au trimis-o chiar pe Condoleeza Rice la Tripoli, într-o vizită oficială. După care, Administraţia Obama a continuat să semnaleze îmbunătăţirea relaţiilor cu regimul Gaddafi. Nu mai tîrziu de martie 2010, doi adjuncţi ai Secretarului de Stat al Statelor Unite au fost în Libia, la interval de o săptămînă, în vizite oficiale: Jeffrey D. Feltman, însărcinat cu problemele Orientului Apropiat şi Janice L. Jacobs, responsabilul cu problemele consulare. Felt-man a comentat pentru presă asupra discuţiilor sale productive cu oficialii regimului Gaddafi, spunînd, "on records", că relaţiile americano-libiene merg într-o direcţie pozitivă şi că atît vizita sa, cît şi cea a unui grup de înalţi reprezentaţi ai Departamentului Comerţului sunt relevante pentru hotărîrea Satatelor Unite de a întări relaţiile bilaterale cu Libia (!!!).

La nici un an distanţă, Franţa, Marea Britanie, Statele Unite şi ceilalţi membri ai Consiliului de Securitate se pun de acord asupra rezoluţiei ONU 1973, prin care se autorizează instituirea unei zone de interdicţie asupra spaţiului aerian libian, precum orice alte măsuri care să protejeze populaţia civilă, supusă asaltului militar de către forţele loiale lui Gadafi. Rezoluţia precizează, în termeni lipsiţi de orice echivoc, că acele "alte măsuri" la care face referire, exclud prezenţa unei forţe terestre de ocupaţie pe oricare parte a teritoriului libian. Din conţinutul rezoluţiei reiese, de asemenea, că măsurile convenite sunt valabile şi vor fi puse în aplicare nu neapărat pentru a pune capăt regimului Gaddafi, ci pentru a-l împiedica să-şi omoare cetăţenii care nu-l mai vor la putere, precum şi pentru a-l obliga să asigure condiţiile pentru desfăşurarea operaţiunilor de ajutor umanitar internaţional destinat populaţiei afectate grav de represaliile guvernului de la Tripoli. Unde este deci greşeala? Cum şi ce a produs ruptura?

Într-un fel, răspunsul este foarte asemănător cu cel care descrie reacţiile regimului de la Bucureşti, 1989, după declanşarea reacţiei de domino, a schimbărilor de regim din spaţiul de dominaţie al deja defunctei, la acea oră, Uniuni Sovietice. Vă mai aduceţi aminte de triunghiul rezis-tenţei anti-gorbacioviste? Noua "Mica Antantă": Honecker, Jivkov, Ceauşescu, care se opunea politicii revizioniste promovată de marile puteri! Niciunul nu şi-a putut închipui că revizuirea va avea loc şi că ei nu sunt decît nişte fire de nisip, care nu pot abate calea fluviului pornit să schimbe cursul istoriei! Acelaşi lucru se întîmplă astăzi în lumea Orientului Mijlociu. Efectul de domino s-a declanşat şi nu se va opri pînă la restructurarea, în întregime, a ordinii politice şi a balaţelor geo-strategice din zonă. Astăzi ştim că, în fostul spaţiu sovietic, acest demers a fost îndelung pregătit şi s-a desfăşurat ca urmare a stabilirii unor condiţii de cooperare între marii jucători ai lumii. Nu există prea multe motive să ne îndoim că acelaşi lucru este valabil şi pentru procesul început în zona Orientului Apropiat şi Mediu.

Lumea se schimbă şi se va schimba din temelii, în raport cu ceea ce a fost pînă acum. O lume a cărei "logică de putere" lasă mult în urmă aranjamentele "războiului rece" şi chiar pe cele ale perioadei istorice deschisă de cele două războaie mondiale ale secolului XX. Neputinţa sau refuzul de a gîndi în aceşti termeni prezentul şi viitorul a fost ultima greşeală a lui Gaddafi.