Războiul iepurilor

Am primit un mesaj să mă uit pe un canal de televiziune al cărui nume prefer să nu îl menţionez. Afacere grea. Televizorul meu nu este, pur şi simplu, setat să prindă aşa ceva. Dar pentru că am înţeles că acolo se petrece ceva memorabil (în sensul rău), am butonat dispozitivul până ce am prins canalul. Într-adevăr, chiar şi după standardele jalnice ale postului, ce se petrecea acolo era inacceptabil. O candidată la o primărie de sector făcea albie de porci o altă candidată.

Nu îmi fac griji că ar putea să câştige, dar întâmplarea mi-a dat de gândit (după ce, imediat, am scos din nou canalul respectiv din memoria televizorului). Cine finanţează aşa ceva? Care este scopul?

Plimbându-mă pe străzile urbei, am observat că avem de-a face cu un fenomen general. Peste tot dai de candidaţi bizari. Cred că anul acesta este mai rău ca niciodată. O nevastă de turnător la Securitate, o scandalagioacă de emisiune TV, un ziarist care cântă la comanda "serviciilor", mulţi foşti primari care abia au ieşit din puşcărie, traseişti notorii, patroni de firme-căpuşă. Ştiu că ambiţia este un drog puternic. Dar asta nu explică numărul imens de materiale publicitare pe care le vezi chipurile. Am văzut chiar sediile unor partide inventate peste noapte. Mari, în zone scumpe, învelite în publicitate electorală. De unde banii?

Mecanismul este simplu. Aceştia sunt "iepurii". Este o schemă exersată intens în regimurile autoritare din Africa, care îşi aleg reprezentanţii prin acelaşi sistem de vot primitiv, într-un singur tur.

Pentru a înţelege logica afacerii, să examinăm o proprietate a acestui sistem de vot. Se numeşte "vote splitting", în limbaj tehnic. Să presupunem că se înfruntă două tabere, fiecare cu candidatul său. Să le numim Stânga sau Dreapta. În acest caz, sistemul funcţionează bine. Cu necesitate matematică, câştigătorul are o majoritate absolută a voturilor valabil exprimate.

Să presupunem acum că în tabăra majoritară apar alţi candidaţi. Luăm, cu titlu de exemplu, Dreapta în Bucureşti. Aceasta are, cu aproximaţie, cam 60 la sută din voturi. Să presupunem că această Dreaptă nu are doar un singur candidat, ci doi. Unul ar lua 25 la sută, altul 35 la sută. Ambii ar pierde împotriva candidatului unic al Stângii, care ar colecta circa 40 la sută.

Observaţi că schema operează cu maximă eficienţă atunci când în cursă sunt introduşi cât mai mulţi candidaţi-iepure. Aceştia au rolul să atragă voturile cât mai multor alegători şi astfel să diminueze scorul principalului competitor prin divizarea bazinului său electoral.

Trăim în România, aşa că lucrurile sunt mai complicate decât în descrierea de mai sus. Aici, distincţia Stânga-Dreapta este o iluzie. Avem partide declarate de Stânga controlate de miliardari şi partide declarate de Dreapta care votează măsuri populiste. Dar mai important este altceva: chiar partidele mari au, în interiorul şi în jurul lor, diverse dizidenţe şi grupuri de interese. Aşa că se canibalizează reciproc. Asta rezultă în nevoia de a introduce confuzie în rândurile electoratului rivalilor lor prin înscrierea acestor iepuri.

Iată de ce campania acestor animale politice este atât de vizibilă. Pentru că este intens finanţată şi promovată. Rolul lor este să rupă un procent de aici, o jumătate de procent de acolo. Dacă mai adaugi şi frauda din secţiile de votare, rezultă că primii interesaţi de rolul iepurilor sunt exact şefii mafiei politice care a pus mâna, de aproape trei decenii, pe administraţia locală.

Cei mai importanţi iepuri nici măcar nu sunt cei pe care îi vedeţi pe afişele electorale. Sunt cei de pe listele de consilieri. Aici, schema funcţionează un pic diferit. Logica sistemului proporţional cu listă blocată face mai puţin eficientă introducerea listelor-iepure. Aşa că bătălia, aici, este pentru controlul listelor. Mulţi consilieri sunt puşi cu mâna de patronii lor.

Consiliul este, de fapt, mai important decât primarul. Iar consilierii oricum sunt plătiţi mizerabil, cu o indemnizaţie de câteva sute de lei pe lună. Aşa că ei sunt luaţi rapid "pe persoană fizică" de aceia care fac jocurile prin sectoare şi prin tot felul de localităţi.

Şi noi, alegătorii? Rolul în care suntem repartizaţi este acela al "cetăţeanului turmentat" care nu ştie cu cine votează. Funcţionează?

Da şi nu. Unii dintre alegători îşi dau seama ce se petrece şi nu fug după candidaţii-iepure. Alţii, dezgustaţi de acest circ de proastă calitate, renunţă să mai vină la vot. Însă pentru unii, butaforia este luată drept realitate. Banul a fost, în acest caz, bine investit. În voturi irosite cu folos.

De unde o concluzie. Una dintre marile probleme ale sistemului electoral românesc este chiar posibilitatea de a înscrie, la comandă, asemenea candidaţi cu blană. Ce este de făcut? Multe. De pildă o reformă reală a sistemului prin care se colectează semnături de susţinere. Aţi observat că atunci când vine vorba de asta, partidele mari se ascund în vizuină? n