Războiul nelegiuit

La un an de când a început războiul său împotriva Ucrainei dus fără intermediari, aşa cum o făcea din 2014, Vladimir Putin nu a atins niciunul dintre obiectivele pe care le fixa în discursul din 24 februarie. Nu am asistat nici la denazificarea, nici la demilitarizarea Ucrainei, în schimb am văzut degringolada Rusiei. De la statutul de putere, la cel de paria, n-a fost o distanţă foarte mare. Au fost suficiente două zile în care ucrainenii au dovedit că se pot apăra pentru ca războiul fulger să se transforme într-un eşec istoric. Iar izolarea Rusiei este la fel de mare astăzi ca acum un an. Căci, precum pe 2 martie 2022, când Adunarea Generală a ONU a votat o rezoluţie în care condamna agresiunea Rusiei şi cerea retragerea imediată a trupelor de ocupaţie cu 141 de voturi pentru, 5 voturi împotrivă (Rusia, Belarus, Eritreea, Coreea de Nord şi Siria) şi 35 de abţineri, acum, chiar în ajunul comemorării primului an de la atac, pe 23 februarie anul acesta, aceeaşi Adunare Generală a ONU a votat în favoarea unei rezoluţii asemănătoare, tot cu 141 de voturi pentru, şapte împotrivă (s-au mai adăugat Mali şi Nicaragua) şi 32 de abţineri. Cu toate eforturile lui Vladimir Putin de a înspăimânta, Rusia nu mai sperie pe nimeni. Dintr-o putere regională care aspira la supremaţie europeană şi întâietate militară mondială, Rusia a devenit un stat vasal al Chinei, dependent de Iran şi care primeşte ajutor militar de la Coreea de Nord.

Dacă până acum niciuna dintre părţi nu a reuşit să se impună categoric în faţa celeilalte, încheierea acestui război depinde de situaţia militară. Doar atunci când operaţiunile militare se vor fi încheiat, va fi loc pentru negocieri.

Poate de aceea şi propunerea Chinei (ţară care a preferat să se abţină, împreună cu India, la votul din Adunarea Generală) privind cele douăsprezece principii pentru o încetare a conflictului rămân atât de vagi. În orice caz, aceste propuneri sunt în destul de mare măsură defavorabile Rusiei, pentru ca imaginea de izolare să se amplifice. Până când una dintre părţi nu va reuşi să se impună militar împotriva celeilalte.

Ori, acum un an, nimeni, poate cu excepţia ucrainenilor, nu credea că Ucraina va rezista, va respinge atacul rusesc din zona Kiev şi va avea şi operaţiuni ofensive de succes. Aşa că situaţia militară va determina o poziţie de pe care cele două ţări pot participa la negocieri. În fapt, sunt trei situaţii posibile: fie Rusia învinge, fie Ucraina învinge; fie niciuna dintre părţi nu reuşeşte să se impună. Iar în această a treia situaţie se poate ajunge la un blocaj de tip coreean (un armistiţiu pe poziţiile pe care se va afla fiecare parte la momentul deciziei) sau la o pace care să confirme situaţia existentă de pe front. Ori, în condiţiile de astăzi, al treilea scenariu este inacceptabil pentru oricare din părţi.

În acest moment pare improbabil ca Rusia să învingă, dar la nivelul său de înarmare nici Ucraina nu pare a fi suficient de puternică pentru a se impune pe teatrul de luptă. Pe de altă parte, chiar dacă Ucraina ar reuşi să recupereze toate teritoriile ocupate după 2014, inclusiv Crimeea, Rusia tot nu ar fi învinsă. Însă, regimul Putin, care este o autocraţie personală, nu ar putea rezista unui asemenea şoc. Iar căderea sa ar putea antrena prăbuşirea Rusiei aşa cum o ştim astăzi. Pentru că Rusia nu este un stat, cel puţin în sens instituţional. Lipsa instituţiilor înlocuite cu o formă primitivă de organizare a puterii ca putere personală reprezintă cel mai mare risc pentru Rusia în lunile şi anii ce vin. În acelaşi timp, Ucraina nu doar reuşeşte să se apere, ci şi să devină un stat. Aşa cum au reuşit statele baltice, de exemplu, în momentul în care au optat pentru Europa.

Dacă Ucraina va obţine armele pe care le cere cu atâta convingere şi insistenţă, ar putea ajunge în poziţia de a impune condiţiile păcii. Dar, câtă vreme Rusia va rămâne în graniţele sale actuale, cu metehnele sale seculare, cu imperialismul său militarist, pericolul ca războiul să reînceapă în orice moment va fi permanent.