Războiul sondajelor

Secvenţe, decupaje, controverse. România sondajelor este dezarticulată şi conflictuală. Însă niciodată pînă în 2005 conflictul politic nu a fost translatat atît de evident în lumea, teoretic nepartizană, a institutelor de sondaje. Campaniile electorale din 2004 au cutremurat nu doar scena politică, ci şi lumea mult mai îngustă a cercetărilor sociologice şi de piaţă. Şi, cum al doilea tur al alegerilor prezidenţiale nu a rezolvat problema puterii, ci a relansat conflictul într-o altă formă, tot astfel exit-poll-urile nu au rezolvat problema acurateţei sondajelor, ci au acutizat-o. Spaţiu puternic concurenţial, supus regulilor economiei de piaţă, lumea cercetărilor sociale, politice şi de marketing a devenit dură. Iar în anii imediat postelectorali, scăderea cererii accentuează nervozitatea actorilor. Astfel, încet, pe nesimţite, bipolarizarea a trecut de graniţa invizibilă a zonei politice invadînd şi terenul neutru al sondajelor. Falsa bătălie a celor două Românii, cea rurală, cea urbană, cea pesedistă şi aliată, s-a transformat într-una mediatică, iar prin contagiune, datorată relaţiei speciale a institutelor cu presa, a devenit şi o confruntare a sondorilor de opinie. Politicile editoriale cu ocazia scandalurilor recente care au pus în opoziţie mai multe institute sînt relevante: nu analize, ci sentinţe au fost cel mai des folosite pentru a epuiza problema. Întrebarea este însă prea veche pentru a putea fi expediată printr-o simplă formulă. Ea nu priveşte doar situaţia din România. La alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 2000 institutele de sondaje nu au reuşit decît parţial să surprindă fenomenul Corneliu Vadim Tudor/PRM, aşa cum doi ani mai tîrziu, la alegerile prezidenţiale din Franţa, calificarea lui Jean Marie le Pen pe locul al doilea după primul tur a surprins sondorii. În Spania, cu o săptămînă înaintea alegerilor parlamentare din 14 martie 2004, trei din patru institute dădeau un avans de 3% Partidului Popular, pe cînd socialiştii au cîştigat alegerile cu o diferenţă de 6%, iar la alegerile prezidenţiale din noiembrie 2004 din SUA cei care în ziua votării au ascultat prognozele electorale la radio sau au urmărit exit-poll-urile pe internet au crezut că John Kerry va cîştiga alegerile. Iar în România, în 2005, sondajele de opinie nu au anticipat victoria Alianţei DA la alegerile locale. Pe de altă parte, sondajele au fost destul de precise în cazul referendumurilor pentru Constituţia europeană din Franţa sau Olanda sau al alegerilor germane ori poloneze din ultima vreme. Cînd sondajele de opinie s-au impus ca instrumente sigure, la alegerile prezidenţiale americane din 1936, asta se întîmpla pentru că George Gallup reuşea, chestionînd doar cîteva mii de persoane, să prevadă victoria lui Franklin Roosevelt contra lui Alfred Landon. Atunci, sondajele de opinie bazate pe eşantionul probabilistic şi-au dovedit utilitatea; 70 de ani mai tîrziu, într-o lume complexă, dominată de efectele revoluţiei comunicării, din ce în ce mai fragmentată social, economic sau cultural, sondajele de opinie sînt în dificultate. Mai ales la capitolul intenţii de vot şi atitudini politice efectul comunicării şi al unui tip nou de competenţă politică creează probleme metodologice sondorilor de opinie. Dezinteresul faţă de politică, afişat cu dezinvoltură de majoritatea populaţiei, nu este însă acelaşi pentru toţi. El maschează uneori o abordare raţională şi circumstanţială a votului. În faţa acestei situaţii partidele, de aici sau de aiurea, au mizat pe reideologizare pentru a-şi menţine nucleul captiv şi a capta electoratul radical. Tributare stării de opinie din anii '90, institutele nu şi-au adaptat întotdeauna metodologia la această mişcare. Oricum, sondajele nu dau seama despre adevăr, ci radiografiază percepţii publice. Acestea nu sînt nici adevărate, nici false: pur şi simplu există. Sondajele de opinie sînt instrumente: precum un termometru, ele indică o stare într-un moment anume. Iar scala de interpretare a datelor diferă. Sondajele indică tendinţe, dar nu sînt instrumente de predicţie. Dacă IMAS şi Gallup au dat în sondajele de la mijlocul lunii septembrie valori diferite ale intenţiei de vot pentru Alianţa DA şi PSD, faptul se datora modului de calcul. Ambele institute dădeau un scor apropiat pentru Alianţa DA dacă reperul era totalul populaţiei, aproximativ 35%, iar diferenţele dintre 53% la Gallup şi 43% la IMAS au rezultat din cota diferită a prezenţei la vot. Din această perspectivă, efectul prezenţei pe o listă închisă atît a Alianţei DA, cît şi a PD şi PNL a fost minim. Tactica segmentării realităţii creează premisele unor confruntări mediatice: imaginea unui turnir al sondorilor în care cel mai priceput va învinge nu este însă folositoare. Problemele metodologice sau capacitatea reţelelor de operatori nu pot fi rezolvate în talk-show-uri. Mitizarea sondajelor de politicieni, demitizarea lor de mass-media, manipularea lor de către toţi conduc spre o criză de încredere. Sondajele de opinie sînt simple radiografii: nu pot ţine locul pacientului. O indicaţie despre starea de sănătate ajută doar un bun diagnostician. Atent la dinamica pieţei, sondorul se lasă prins de mirajul fragmentării sociale şi politice. Deşi actuala dispută priveşte mai degrabă statutul mediatic al sondajelor, problemele metodologice se cer lămurite. Şi, aşa cum România sondajelor nu poate ţine locul României reale, tot astfel războiul sondajelor nu poate ţine locul reconstrucţiei metodologice. Anexarea politică a institutelor de sondare sau de cercetare nu va folosi nimănui. Nici partidelor, nici guvernanţilor, dar mai ales societăţii. Realitatea nu poate fi manipulată politic, ci doar interpretată diferit.