Recursul la ură sau transformarea câinelui în pisică

Incitarea la ură nu numai că a devenit o practică curentă în România, nu numai că este tolerată în numele libertăţii de expresie, dar este pur şi simplu încurajată de lipsa de reacţie a autorităţilor. Şi nu este vorba un fenomen izolat, de un accident de parcurs, ci de un element al arsenalului ideologic şi propagandistic folosit pentru inversarea polilor valorici şi subminării firavei democraţii româneşti. În acest sens, alterarea libertăţii prin metamorfozarea sa în ură pare să fie instrumentul favorit al neo-fasciştilor. În numele libertăţii de a calomnia "duşmanii poporului" - şi, aşa cum explicam săptămâna trecută, oricine poate fi catalogat astfel - ura inundă viaţa cotidiană a românilor, devenind motorul noii rinocerizări a României.

Căci nu este pentru prima dată când românii sunt în faţa acestei probleme. În "Rinocerii" - piesă de teatru în care absurdul lui Eugen Ionesco descrie plastic dezumanizarea şi traumele cauzate de cel de-al doilea război mondial - o epidemie imaginară de "rinocerită" are drept consecinţă metamorfozarea locuitorilor unui oraş în rinoceri. Prin această metaforă tragico-comică a ascensiunii totalitarismului între cele două războaie mondiale, Ionesco denunţă pericolele conformismului în numele căruia gândirea critică şi individualitatea dispar, permiţând astfel instaurarea regimurilor totalitare.

Ori, "rinocerita" se întoarce. După ce s-a menţinut endemic, sub oblăduirea naţional-comunismului şi a urii de clasă, pentru a cunoaşte apoi, după 2000, puseuri acute de peremită şi pepedemită, rinocerita revine cu forţă într-o variantă auriferă, după toate semnele mult mai contagioasă. Condiţiile favorizante ale crizelor suprapuse din ultimul deceniu şi jumătate - la care furiile conspiraţioniste induse pe timpul pandemiei de Covid 19 s-au adaptat perfect - au facilitat amplificarea unui fenomen pe care, cu obstinaţie, politicienii români s-au complăcut să-l nege. Aşa cum o fac şi astăzi, devenind astfel părtaşi la (de)căderea Românei în iliberalism. Dar iliberalismul nu este capătul drumului, ci doar o etapă în legitimarea autoritarismului, fie acesta şi într-o formă post-democratică.

Reîntorcându-ne la piesa lui Ionesco, în esenţă aceasta ridică o chestiune filosofică cumplit de actuală: cum este posibil să rămânem oameni atunci când toţi cei din jurul nostru par încântaţi că se transformă în "rinoceri"? Fiindcă sub identitatea absurdă a rinocerului se ascund identităţi cât se poate reale. Iar în numele acestor identităţi diferenţele nu sunt doar relativizate, ci negate de-a dreptul. Ca în majoritatea pieselor sale, şi în "Rinocerii" Ionesco avertizează că eşecul capacităţii de comunicare este un semn al decăderii raţiunii. Iar acest eşec este pus în scenă în pasajul dialogului aparent absurd dintre Logician şi Bătrânul Domn. "LOGICIANUL (către Domnul Bătrân): Iată, deci, un silogism exemplar. Pisica are patru labe. Isidore şi Fricot au fiecare câte patru labe. Deci Isidore şi Fricot sunt pisici. DOMNUL BĂTRÂN: Dar şi câinele meu tot patru labe are. LOGICIANUL: Atunci e pisică. ... DOMNUL BĂTRÂN (către Logician, după ce a reflectat îndelung): Care va să zică, logic, câinele meu e o pisică".

Transformarea (i)logică a câinelui în pisică redă plastic consecinţele crizei umanismului ajuns în faza incapacităţii de comunicare. Iar ura este mijlocul prin care această neputinţă de comunicare devine cronică. Ca aceea care face imposibil dialogul dintre susţinătorii şi adversarii vaccinului. În numele urii, justificată de o falsă libertate metamorfozată în refuz al raţiunii ştiinţifice - ştiinţa fiind un spaţiu în care libertatea poate fi invocată - mai întâi politeţea, caricaturizată în forma politicii corecte, apoi aşa zisa cancel culture, au dat frâu liber învrăjbirii membrilor comunităţii.

Multiplicarea variantelor de discurs de incitare la ură, care au devenit nu doar adevărate puneri în scenă a stigmatizării indivizilor datorită originii, religiei, dizabilităţilor sau credinţelor lor, ci mijloace de acţiune politică anti-democratică justificată de "mânia poporului", cere o reacţie politică coerentă. Şi, dacă în decembrie anul trecut Comisia a publicat o comunicare privind "O Europă mai incluzivă şi mai protectoare: extinderea listei UE privind discursul instigator la ură şi infracţiunile motivate de ură", majoritatea statelor membre, mai ales a celor din Europa Centrală, nu par să fie pregătite pentru acest exerciţiu legislativ esenţial.

De fapt, în faţa acestei avalanşe ideologice care induce ură nu suntem la fel de dezarmaţi precum înaintaşii noştri de acum un secol. Conceptul "ură" are astăzi definiţii în drept, în administraţie sau în domeniul academic, desemnând un set de fenomene legate de rasism, sexism, homofobie, transfobie şi validism (ură sau discriminare faţă de persoanele cu dizabilităţi). Cu toate acestea, nicio definiţie nu este perfectă, mai ales atunci când se limitează doar la aspectele privind afectele. Pentru că afectele pot fi stimulate diferit prin utilizarea unor construcţiile istorice, sociale şi politice a căror arhitectură variază de la o regiune sau o comunitate la alta, dând urii formele sale specifice de exprimare şi manifestare. În acelaşi timp, folosirea abuzivă a infracţiunii motivate de ură, poate deveni un alibi pentru a justifica restricţiile şi cenzura discursurilor critice la adresa guvernelor.