Revoluţia tăntălăilor

Am în faţă o listă, a celor care au ocupat funcţia de Gauleiter. Este vorba despre "baronii locali" ai nazismului, şefii districtelor NSDAP (Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani). Patru lucruri m-au frapat, parcurgând numele şi biografiile respectivilor.

Primul este stabilitatea în funcţie. Aceşti satrapi locali erau de neclinit. Cei mai mulţi şi-au luat funcţiile în primire înainte de 1933, când la putere a venit cancelarul (prim-ministrul) Adolf Hitler (ca urmare a unui vot în Reichstag, Parlamentul german de atunci). Cei mai mulţi au ajuns cu "mandatul" la final, în 1945, când Germania era în ruine. Printre aceştia se numără unii dintre cei mai odioşi reprezentanţi ai nazismului, precum Erich Koch sau Fritz Sauckel.

Al doilea lucru care iese în evidenţă este cumulul de funcţii. Aceste persoane nu aveau nici o idee despre "incompatibilitate". Colecţionau funcţii şi poziţii oficiale ca timbrele într-un clasor. Iată-l pe celebrul Joseph Goebbels. Gauleiter în Berlin (1926-1945), ministru al Propagandei (1933-1945), Reichsleiter (lider naţional) al NSDAP (1933-1945).

Al treilea: tinereţea. Marea majoritate erau tineri, chiar extrem de tineri. Albert Forster a devenit Gauleiter în Danzing şi Prusia Occidentală la doar 33 de ani. A sfărşit spânzurat pentru ceea ce un istoric a numit "o orgie de crime şi deportări".

Al patrulea: educaţia precară. Cei mai mulţi dintre aceşti indivizi proveneau din medii modeste, iar studiile sau calificările lor erau aproximative. Singurele "calităţi" constante erau loialitatea faţă de Partid şi brutalitatea. Julius Streicher este un exemplu cunoscut.

Aşadar, ce avem aici? Un profil social. Avem un grup de tineri cu pretenţii, dar fără o educaţie solidă, decişi să parvină, să se îmbogăţească cu orice preţ, fără scrupule morale, pe baza asocierii cu un partid politic.

Acest grup de tăntălăi agresivi a fost, în parte, produsul declinului sistemului universitar german. Pare ciudat, la prima vedere, pentru că tindem să asociem Germania cu excelenţa universitară. Însă în timpul Republicii de la Weimar educaţia universitară a fost "reformată". Numărul studenţilor s-a mărit foarte mult, pe baza ideii că mai mulţi tineri merită o şansă în viaţă.

O idee aparent generoasă, însă care a dus la efecte perverse. Anii de dinaintea nazismului au fost caracterizaţi de schimbări sociale şi economice importante. Germania, pe ansamblu, a progresat (mai puţin, evident, în timpul războiului sau în vremea crizelor precum hiperinflaţia din 1923). Multe familii s-au îmbogăţit, oamenii au găsit slujbe mai bune.

Iată de ce mulţi tineri au sperat că o vor duce mai bine decât generaţia părinţilor. Însă nu toţi aveau capacitatea sau educaţia necesară. Numărul absolvenţilor de studii superioare era mult mai mare decât al locurilor pe măsura asipraţiilor. Mai ales că multe dintre aceste diplome erau de tip nou...

Rezultatul a fost o generaţie roasă de resentimente faţă de cei care reuşeau în viaţă (istoria aceasta este documentată de Götz Aly, în cartea Why the Germans? Why the Jews?: Envy, Race Hatred, and the Prehistory of the Holocaust, 2014). De aici s-au recrutat mulţi dintre semidocţii, complexaţii şi megalomanii care au dus Germania către "revoluţia naţional-socialistă".

Degradarea sistemului universitar prin inflaţia de diplome a figurat şi în geneza terorismului de stânga italian, în anii '60 (istoria aceasta este relatată de Michael Burleigh, în Blood and Rage: A Cultural History of Terrorism, 2010). Brigăzile Roşii au apărut într-un climat în care o diplomă universitară se acorda te-miri-cui. Fondatorii şi suporterii acestora erau, de regulă, pseudo-studenţi şi pseudo-profesori. Interesant este că Elveţia, care a refuzat în acea perioadă "ieftinirea" învăţământului superior, a fost scutită de prezenţa acestor exaltaţi cu pretenţii.

Credeţi că în altă parte este imposibil? De curând a decedat tovarăşul Emil Bobu. Mulţumită lui Vladimir Tismăneanu, avem un portret al acestui activist, parte a ceea ce profesorul american numeşte "grup de gangsteri politici, impostori insolenţi şi birocraţi cinici, indivizi auto-proclamaţi elită a clasei muncitoare, exponenţi ai unei ideologii pretins atotbiruitoare si atotştiutoare". Emil Bobu avea şapte clase primare, după care obţine, la "fără frecvenţă", o diplomă în Drept. A fost procuror. La nici 30 de ani ajunge baron local la Suceava. Soţia sa, Maria Bobu, avea patru clase primare şi Dreptul la "fără frecvenţă". În 1989 era Ministru al Justiţiei.

Am cunoscut un profesor care i-a dat meditaţii lui Nicu Ceauşescu, altă "tânără speranţă" a socialismului dinastic. Dacă nu mă înşel, Nicuşor a pretins, în tradiţia "savantei de renume mondial", că este şi el doctor, în fizică. Înţeleg că a renunţat, după câteva ore de meditaţii. Mi s-a relatat că "tovarăşa" a trimis profesorului, prin şofer, pe post de plată, doi baloţi de stofă bună de costum, greu de găsit pe atunci. Comunişti-comunişti, dar ştiau valoarea ciubucului...