România - predictibilitate fiscală zero

Cu mai puţin de o lună înainte de sfârşitul acestui an, România nu are un buget aprobat pe anul 2015. Nimic nou. S-a mai întâmplat şi se va mai întâmpla. În astfel de situaţii, pentru ca instituţiile finanţate din bugetul public să nu rămână fără bani , până la aprobarea noului buget, legea prevede finanţarea în limita a 1/12 din bugetul pe anul anterior, pentru fiecare lună , din noul an. În fond, nu este o tragedie, dacă avem în vedere noul principiu de guvernare, afirmat de către primul ministru, la o întâlnire cu preşedintele ţării, potrivit căruia "economia se descurcă".

Ceea ce deranjează cel mai mult investitorii este, însă, lipsa de predictibilitate fiscală. Şi lipsa de predictibilitate fiscală este mai deranjantă chiar decât nivelul impozitelor. Iar fără predictibilitate fiscală, este greu de sperat că România poate fi competitivă în competiţia globală pentru investiţii.

La începutul anului 2014, guvernul actual a introdus şi a majorat un număr mare de impozite, fără niciun studiu de impact şi fără consultarea mediului de afaceri.

Cu siguranţă, cel mai nociv impozit nou introdus este impozitul pe construcţiile speciale, care, în condiţiile specifice din România, cu cerinţe mari de investiţii în infrastructură, este, în fapt , un impozit pe investiţiile în infrastructură. În cazul acestui impozit, aroganţa ministrului finanţelor publice faţă de cerinţele justificate ale mediului de afaceri a fost fără egal. Deşi mediul de afaceri solicita unele clarificări din partea Ministerului Finanţelor Publice, în legătură cu aplicarea acestui impozit pe construcţiile speciale, ministerul a refuzat să le emită, luni de zile. Cu numai câteva zile înainte de primul termen de plată, ministerul a emis unele clarificări. Cât despre capacitatea de evaluare a impozitului, cifrele vorbesc de la sine: în loc de o jumătate de miliard de lei, prevăzut a se încasa la buget, se realizează de peste trei ori mai mult.

În cursul anului 2014, de nenumărate ori, mediul de afaceri a solicitat Ministerului Finanţelor Publice să precizeze cum se vor calcula accizele şi redevenţele pe anul 2015, în special cele aferente resurselor petroliere, informaţii strict necesare pentru pregătirea planurilor de afaceri. Tot timpul, răspunsurile primite au fost "se fac studii, lucrăm etc.". Acum, cu puţin timp înainte de începutul anului 2015, aflăm de la ministrul finanţelor publice că accizele se vor calcula la acelaşi curs nereal, ca şi în anul 2014, iar redevenţele rămân neschimbate, urmând a fi introdus un nou sistem în 2016, tocmai pentru a avea "predictibilitate".

Nici în aceste zile, mediul de afaceri nu cunoaşte dacă impozitul pe construcţiile speciale va fi redus de la 1,5 la sută la 1 la sută sau dacă taxa pe valoarea adăugată va fi micşorată pentru fructe şi legume şi alte produse alimentare, aşa cum au fost făcute unele declaraţii publice, de către primul ministru sau ministrul finanţelor publice. Nu se cunosc nici alte surprize fiscale ale anului 2015, cum ar fi, de exemplu, informaţiile din unele documente interne ale Ministerului Finanţelor Publice , cu privire la majorări de impozite pe proprietate, introducerea impozitului progresiv pe venituri etc., informaţii infirmate de către ministrul finanţelor publice şi de către cel al bugetului.

Dacă aceasta este situaţia politicii fiscale româneşti, prezentă şi în viitorul apropiat, la fel de deranjată este şi perspectiva pe termen mediu şi lung a acestei politici.

România este în afara dezbaterilor europene şi globale cu privire la reforma sistemelor de impozite şi taxe, având două ţinte principale: un sistem de impozite şi taxe care să susţină creşterea economică şi crearea de locuri de muncă şi reducerea fraudei şi a evaziunii fiscale, precum şi a planificării financiare agresive.

La nivel european, dezbaterile cu privire la politicile fiscale urmăresc cristalizarea unor reforme fiscale, prin care să se vină cu un răspuns la provocările ridicate de extinderea globalizării şi a digitalizării economiilor, la mobilitatea capitalului şi a forţei de muncă, la competitivitatea forţei de muncă, la schimbările climatice şi la îmbătrânirea populaţiei.

La nivel global şi european, se caută răspunsuri pentru reducerea fraudei şi a evaziunii fiscale, ca şi pentru prevenirea erodării bazelor naţionale de venituri şi a transferului de profituri prin practici care favorizează eludarea de la plata impozitelor de către firmele cu activitate transnaţională, în special marile corporaţii internaţionale.

Recentele dezvăluiri cu privire la numărul mare de "scrisori de confort" emise de autoritatea fiscală din Luxemburg, prin care se garantează tratamente fiscale speciale companiilor transnaţionale, nu au făcut decât să confirme amplitudinea fenomenului de transfer a profitului din jurisdicţiile în care acesta se realizează în jurisdicţii cu un nivel al impozitelor mic sau de loc. La nivelul Uniunii Europene, astfel de practici se întâlnesc în 22 din cele 28 de state membre. Multe ţări în lume permit pe teritoriul lor companii care au doar căsuţe poştale, iar altele permit structuri-entităţi, create cu scopul de eludare a impozitelor, ai căror proprietari, de multe ori, nu pot fi identificaţi.

În privinţa combaterii evaziunii fiscale, a fost realizat un progres vizibil, prin adoptarea unui standard global referitor la schimbul automat de informaţii între autorităţile fiscale naţionale, care pune capăt secretului bancar. În ceea ce priveşte practicile, lipsite de onestitate, care facilitează evitarea plăţii impozitelor de către multinaţionale, se caută încă cele mai potrivite soluţii. În acest sens, este elocventă declaraţia ministrului finanţelor din Germania, care, remarcând că legislaţia fiscală nu a ţinut pasul cu ritmul şi intensitatea globalizării şi digitalizării, afirma: "Tensiunile rezultate între suveranitatea naţională fiscală şi activităţile de afaceri fără frontiere de azi pot fi rezolvate numai prin dialog internaţional şi standarde globale uniforme."

Sunt puse în discuţie şi acordurile între ţările dezvoltate şi ţările în curs de dezvoltare, în care sunt prevăzute niveluri mici de impozitare pentru transferurile financiare din ţările în curs de dezvoltare, oferind, astfel, căi prin care companiile transnaţionale pot evita plata impozitelor în ţările în care se creează valoarea şi se realizează veniturile.

Faptul că în România lipsesc dezbateri pe aceste teme importante, cu privire la reformele fiscale viitoare, anticipează menţinerea lipsei de predictibilitate fiscală, atât de dăunătoare mediului de afaceri.