România prin parbriz

De trei luni conduc pe şoselele Patriei. Pentru mine este un lucru nou. Nu am condus niciodată până acum în România. Mi-am luat carnetul în Finlanda şi am condus câţiva ani doar acolo (şi în Estonia). Aşa încât de trei luni văd România prin parbriz. Şi vă asigur că este o experienţă extrem de interesantă. Din punct de vedere antropologic şi instituţional. Aşadar...

1. Şoferul român este mereu grăbit. E primul lucru pe care l-am detectat, după primii kilometri parcurşi pe şoselele noastre. Dar ce spun eu?... Unii par afectaţi de simptome maniacale. Trec pe roşu, taie benzile etc. Şi merg repede, extrem de repede. Eu sunt obişnuit să conduc într-o ţară unde camere radar există şi pe străzile laterale, aşa că îmi sare în ochi când cineva merge cu 110 km/h prin localitate. Unde se grăbesc nu ştiu. Probabil nicăieri. Am observat că unii se agită şi claxonează chiar şi în coloană, când oricum cel din faţa ta nu are unde să se dea la o parte... De unde rezultă că este o furie surdă, fără un obiect precis, mai degrabă decât un scop anume, aceea care îi motivează pe aceşti şoferi.

2. Excesul de viteză e doar una dintre componentele unui dispreţ masiv pentru reguli. Prioritatea în giratoriu, la noi, pare ceva opţional. Să te asiguri când schimbi banda e considerat un semn de slăbiciune. Menţinerea unei distanţe suficiente faţă de maşina din faţă, ceva cu totul neaşteptat... Exact ca în viaţa cotidiană.

3. Autorităţile par absente. La fel, exact ca şi în viaţa publică unde mulţi oficiali, de la pompierul din colţ şi până la Preşedinte, par într-un concediu prelungit. Anarhia de pe şosele este posibilă şi pentru că Poliţia nu intervine eficient. Spre exemplu, am văzut maşini întorcând pe linia dublă continuă în mijlocul Capitalei, pe marile bulevarde. Într-o urbe normală, respectivul ar fi fost tras pe dreapta urgent.

4. Felul în care conduc unii te face să te întrebi dacă nu cumva carnetul se obţine aici la fel cum se obţin "dottoratele" politicienilor: prin fraudă. Altfel, eu nu îmi explic cum atâţia oameni care evident nu au niciun talent pentru şoferie au primit carnet. (Cel puţin presupun că au carnet - cineva îmi atrage acum atenţia că unii conduc, de fapt, fără carnet). În Finlanda, în schimb, există unul dintre cele mai dure examene. La şcoala de şoferi, printre altele, trebuie să înveţi să controlezi maşina pe zăpadă şi pe gheaţă şi se pune accent pe conducerea preventivă. Iar prima dată iei un carnet provizoriu, după care ai doi ani pentru a mai face alte cursuri înainte să primeşti carnetul definitiv.

5. Mulţi nu înţeleg ce se petrece pentru că privesc lucrurile din direcţia greşită. Se presupune că la noi marea problemă este traficul. Prietenii m-au avertizat înainte să trec graniţa asupra traficului infernal, mai ales din Bucureşti. Însă lucrurile stau destul de diferit. Sigur că traficul este rău. Dar acesta este doar un simptom. În Bucureşti, mai ales, marea problemă este parcarea. Asta te frapează când vii dintr-un oraş unde parcarea poate să coste şi 7 euro pe oră, însă nu vezi absolut nici o maşină pe trotuar. La noi, banda I este ocupată cu maşini parcate. Uneori se parchează în intersecţii, pe banda a II-a etc. Am văzut şi maşini parcate în mijlocul străzii, în plin trafic... Şi ne mai mirăm că se circulă greu, când mai bine de jumătate din carosabil este ocupat? Un adevăr simplu, pe care însă Primarul General pare să nu îl sesizeze.

6. Circulaţia, la noi, este foarte periculoasă. O ştie orice şofer, dar datele sunt şocante. În 2014 au murit pe şoselele din România 1818 oameni. Cam câţi în Marea Britanie (1854), care este însă de peste 3 ori mai populată şi are de aproape două ori mai multe vehicule la mia de locuitori.

7. Şoselele noastre, la fel ca şi celelalte instituţii din spaţiul public, sunt dominate de arbitrar. Luaţi cazul marcajelor. Nu am văzut pe nicăieri marcaje atât de puţine, atât de şterse şi atât de rău plasate ca în România. Eu sunt obişnuit, spre exemplu, să selectez banda cu mult înainte să ajung în intersecţie. Aşa încât mă uit pe asfalt, să văd săgeţile, şi pe stâlpi, să mă orientez după panouri. Aici este aproape imposibil. Zilele trecute căutam ieşirea spre autostrada Bucureşti-Ploieşti. Pe la Obor am găsit un panou. După aceea nimic.

8. Lumea este săracă. Vă spun o întâmplare. Eram pe DN1A, treceam printr-un oraş mai mititel, din provincie. Am vrut să pun benzină când am realizat că toate, absolut toate benzinăriile pe lângă care trecusem de câteva zeci bune de kilometri nu aveau benzină premium. Singura benzină care se găsea era din aceea inferioară. Nici maşinile de pe şosea nu arătau prea bine, multe dintre acestea fiind evident luate la mâna a treia. Cam aşa arată creşterea economică cu care s-au lăudat toate guvernările....

9. Transportul în comun a făcut paşi înapoi. Bandă pentru autobuze practic nu există. Staţiile de taxi sunt fictive. Oamenii fac autostopul pe marginea drumurilor. Totul are un aer care aminteşte de perioada crizei anilor '80.