Să desecretizaţi bine!

Anul 2006, care se apropie de sfârşit, a stat sub semnul desecretizărilor.

Mai întâi am avut parte de un proces de desecretizare a arhivelor fostei securităţi, care, deşi pornit cu mare pompă, nu a produs rezultate spectaculoase (cu excepţia cazului Mona Muscă), ajungând, în prezent, pe un drum înfundat.

Politicieni, jurnalişti, scriitori au recunoscut, forţaţi de iminenta deconspirare, colaborarea cu fosta securitate sau au respins acuzaţiile venite chiar de la foştii ofiţeri. Fundătura în care a ajuns procesul de deconspirare nu pare cauzată de lipsa de productivitate a CNSAS, ci mai degrabă de răsturnarea demersului. Cei care au fost chiar şefii celor ce-i recrutau pe colaboratorii securităţii au pretenţia să fie crezuţi ei pe cuvânt, iar nu victimele lor.

În plină desecretizare, probele lipsesc! Acesta poate fi falimentul procesului.

Treptat, treptat, procesul desecretizării dosarelor s-a stins, iar în locul său a apărut, cum se întâmplă de obicei, un alt scandal care îl îngroapă pe cel dinainte.

De miercuri, desecretizarea s-a mutat în zona contractelor de privatizare, iar decizia aparţine, ca şi în cazul arhivei fostei securităţi, tot CSAT. Deocamdată, decizia Consiliului Suprem de Apărare a Ţării se îndreaptă doar spre sectorul energetic, însă odată pornit procesul, putem spera că el se va îndrepta spre toate privatizările. Probabil că CSAT s-ar fi oprit să ceară doar publicarea contractului de privatizare al Petrom, dacă OMV nu şi-ar fi condiţionat acordul de desecretizarea tuturor contractelor de privatizare. CSAT a extins procesul, deocamdată, doar la privatizările companiilor din energie, însă dacă s-ar opri aici ar fi o discriminare a investitorilor. Iar cererea OMV exact acest lucru spune printre rânduri când condiţionează publicarea contractului Petrom de celelalte privatizări.

Nu poţi cere publicarea contractului de la Petrom sau Dis­trigaz, iar la Sidex, Romtelecom sau Alro să le laşi în continuare în sertare, bine păstrate. Astfel că, fără să vrea, OMV ne face un bine, căci autorităţile au un motiv în plus să publice tot, pe principiul egalităţii de tratament al investitorilor, fie ei români sau străini, instituţionali sau persoane fizice.

Ca şi în cazul arhivei fostei securităţi şi aici trebuie mers până la capăt. Toate contractele ar trebui publicate pe site-urile instituţiilor care au gestionat privatizarea în numele statului român sau se pot publica toate, din toate domeniile, sau mai simplu pe site-ul Guvernului.

Abia atunci vom vedea cum s-au îngrijit autorităţile de averea noastră, de ce unele privatizări au dat greş şi de ce altele au mers strună. Iar vinovaţii vor putea fi personalizaţi. Nu vom mai da vina pe stat, ci pe reprezentantul X al statului. Şi-l vom putea pune să şi acopere prejudiciul adus nouă, tuturor, pentru modul păgubos în care a negociat contractul respectiv. Vom vedea preţurile reale la care s-au vândut mari companii de stat, ajustate prin tot felul de clauze adiţionale. Acesta ar fi rezultatul dezirabil. Însă ţinând cont de miza procesului, de sumele uriaşe puse în joc, finalul dezirabil pare o utopie. Îmbucurător este totuşi că tot utopică părea şi desecretizarea contractului Petrom acum doar o săptămână. Iar astăzi deja este realizabilă.

Desecretizarea arhivelor fostei securităţi şi desecretizarea contractelor de privatizare sunt două procese care nu se exclud, ci se completează reciproc. De 16 ani am trăit toţi cu sentimentul că reprezentanţii securităţii sunt cei care au privatizat comunismul după "90, că ei au fost cei care au negociat transferurile dubioase de proprietate. Astfel că dacă vom avea într-o mână ofiţerii securităţii sau colaboratorii ei, iar în mâna cealaltă pe cei care care ne-au negociat economia, vom înţelege mai bine ce ni s-a întâmplat în ultimii şaisprezece ani. Şi mai ales vom putea salva ce mai poate fi salvat. Ceea ce nu-i chiar puţin lucru.