Sfântul Nicolae nu zice Ho, ho, ho!

Spre deosebire de alţii, moşi sau nu, Sfântul Ierarh Nicolae a fost un om printre oameni, care a trăit acum vreo 1.800 de ani şi a ajuns episcop în localitatea sa natală, Mira din regatul Liciei, sau Mira Lichieii, cum se spune la cărţile sfinte. Nu a avut o moarte martirică, dar are o intensă activitate bisericească, fiind, aşa cum vedem în titulatura sa, un sfânt ierarh. A cunoscut persecuţiile împăraţilor romani, dar şi calea dreaptă. A participat la sinodul de la Niceea, unde blândul sfânt al copiilor îl pălmuieşte pur şi simplu pe Arie, care umbla cu erezii. Sfântul Ierarh Nicolae ajunge în închisoare pentru această faptă, trimis de prea cucernicul împărat Constantin cel Mare, care, să nu uităm, a trecut la creştinism doar pe patul de moarte. Iese din închisoare destul de repede, revenind în oraşul unde era episcop. Şi unde şi-a dormit somnul de veci preţ de vreo şapte secole, până în 1087, când, nişte marinari italieni fură pur şi simplu moaştele sfântului Nicolae. Era o "operă" vizionară, cruciadele, în timpul cărora ţărmul estic al Mediteranei, din Bulgaria până în Egipt, a fost jefuit sistematic, aveau să înceapă la vreun deceniu de la furtul moaştelor sfântului copiilor. Există tradiţia că sfântul a dat un semn hoţilor săi că nu vrea la Roma, ci la Bari, unde i s-a ridicat o impresionantă catedrală. Sfântului i s-a rezervat o criptă cu 26 de coloane, cu capiteluri şi mozaicuri.

Acum ar trebui să intervină cineva şi să ne spună: dar avem moaşte ale Sfântului Ierarh Nicolae şi la Veneţia! Legenda zice că moaştele nu au fost furate de marinari, ci a fost o adevărată competiţie între veneţieni şi cei din Bari, care să salveze relicvele după ce turcii ajunseseră la Mira, astăzi Demre, în 1071. A câştigat Bari, dar, după un timp, veneţienii s-au dus şi ei la cruciadă, de la prima, din 1099. Corăbiile lor merg şi la Mira şi "salvează" şi ei moaştele a doi episcopi din Mira, Teodor şi Nicolae. Dar nu este Sfântul Ierarh Nicolae, ci unchiul său, omonim şi cu aceeaşi funcţie. Şi, totuşi, bântuind ei prin biserica în ruină, au găsit şi o urnă de cupru pe care scria că acolo sunt moaştele sfântului Nicolae. Iau tot şi pleacă, dar nu spre Veneţia, ci la cruciadă, de unde se întorc peste doi ani. Şi fac o biserică pentru moaştele aduse. Târziu, în secolul XX, s-au făcut cercetări care au arătat, cum altfel, că şi oasele de la Veneţia sunt tot ale marelui ierarh. Toată lumea este împăcată, aşa că acum pot aminti că o parte din mâna dreaptă a Sfântului Ierarh Nicolae se află în Bucureşti, la Sfântul Gheorghe Nou, unde a fost adusă nu de vreun marinar italian specializat în evacuări de locuinţe, ci de Mihai Viteazul.

Moştenirea Sfântului Ierarh Nicolae este una de mare evlavie iar învăţătura sa vorbeşte de milă şi iubire faţă de oameni. Faptele sale sunt foarte cunoscute şi de-a dreptul legendare, în zilele noastre. Era să le zic "epice", pentru a fi în tonul celor de astăzi. A salvat vieţi şi a dăruit oamenilor, le-a salvat pe cele trei fete sărace, este protectorul călătorilor şi al marinarilor. Regăsim toate aceste elemente, laicizate, dezgolite de conţinutul iniţial, în operaţiunea "Moş Nicolae". Moşul este şi el un om blând şi darnic, în mare confuzie cu Moş Crăciun, prin care s-a încercat atragerea spre Crăciun a unei părţi din uriaşa popularitate a lui Moş/Sfântul Nicolae. Acum să nu vă închipuiţi că nuieluşa de care vorbim cu voce şoptită dar cu un rânjet uşor sadic ar fi inspirată de palma dată lui Arie. Nici gând, a fost inventată de părinţi disperaţi să îşi ţină copii în frâu, măcar o dată pe an.

De fapt, aici este problema. În timp ce adevăratul sfânt este un simbol educativ şi de evlavie tot timpul anului, fără trimiteri la vreo răsplată pământească, Moş Nicolae este cam comercial şi cu tehnici de dresare. Dacă eşti cuminte, Moşul îţi va aduce. Atunci când vine el, o dată pe an. Dar nu există un inventar permanent al faptelor fiecărui copil, pe baza căruia Moşul să ia decizii, totul se reduce, ca la votare, pe impresia din ultimele zile. Şi pe convingerea, tot ca la votare, că faptele discordante se iartă, şi când vin cadourile, şi când dai cu ştampila pe care scrie TATOV. Pardon, VOTAT, că m-am uitat în negativ.

Problema cea mai mare este, totuşi, cea referitoare la purtătorii acestui nume. Am mai spus-o, şi dacă nu am mai spus-o, o repet, ar trebui constituit un comitet internaţional, ceva, un for de decizie, care să îţi dea aprobarea să îi pui copilului un nume sau altul. Eventual cu dreptul de a-l retrage, dacă a întinat, eventual, la maturitate, idealurile acelui nume. Zic asta pentru că din cauza lui Ceauşescu şi a lui Dan, prenumele de Nicolae, chiar şi în varianta Nicuşor, au căpătat conotaţii jenante. Ceea ce este total nedrept, ştiu Nicolae şi Nicu şi Nick care sunt în totală concordanţă cu spiritul sfântului ierarh din Mira Lichieii.

Pe Sfântul Ierarh Nicolae nu poţi să îl reprezinţi oricum, în icoane şi muralele bisericeşti. Imaginea sa iconografică nu are nimic de a face cu moşul hirsut şi supraponderal, vesel nevoie mare, cu un sac incredibil pe umăr, şi cărat de bieţii reni care trebuie să îl ducă şi în zbor. Acela este Moş Crăciun, în formula sa de piaţă. Este o uriaşă şi minunată diversitate referitoare la reprezentarea sfântului Nicolae, cu tradiţii excepţionale. Acum vreo două secole, scriitorul Washington Irving, american, desigur, a reactualizat nişte obiceiuri ale coloniştilor olandezi din America şi ni-l prezintă pe dolofanul Sinterklaas. Barba albă devine exagerată iar mitra episcopală se transformă în căciulă roşie, haioasă. Pe la nordici, de unde ne vine şi obiceiul bradului împodobit, perfect păgân, că în Israel nu se fac brazii, mai vedem uneori un Moş Crăciun spiritualizat de mitra şi haina de cleric, care ne spune că, de fapt, avem de-a face cu Sfântul Nicolae, şi nu cu Santa Klaus. Care i-a luat imaginea de piaţă şi a ajuns tradus în româneşte ca Moş Crăciun. Că Klaus este altcineva.

Sfântul Nicolae apare în haine de ierarh, cu cartea sfântă în mână, şi, asta mi-l face foarte simpatic, cu o chelie destul de avansată, cu barba şi părul albite şi o privire plină de evlavie şi bunătate. Acesta este sfântul pe care îl asemănăm cu bunicii noştri, cu moşii şi strămoşii noştri. Pe care nu îi ştim cu pântecul rotunjit de sedentarism şi viaţă bună, ci uscăţivi, munciţi, înţelepţi. Şi fără reni, total lipsiţi de reni.

Erminiile lui Dionisie din Furna sunt clare, aşa cum apare la subpunctul 6 de la subcapitolul 6, Sfinţii ierarhi, chipurile şi zicerile lor: Sfântul Nicolae al Mirei Lichiei (nepurtând mitră), bătrân, pleşuv, cu barba rotundă. Icoanele aşa trebuie să arate, acesta este Sfântul Ierarh Nicolae. Anul trecut, într-o şedinţă dedicată unei colecţii de icoane, Artmark a vândut, cu 2.500 de euro, o superbă icoană din 1741 a Sfântului Ierarh Nicolae, care îl arată pe sfânt, cu chipul după erminii, fără mitră, aşezat pe un jilţ superb, cu veşmânt arhieresc alb. Spatele icoanei este sculptat. Dacă se pot detecta multe influenţe estetice vestice, chipul sfântului este înconjurat, în această icoană, de o riză de argint.

La aceeaşi licitaţie Artmark, din aprilie 2020, s-a vândut, cu trei mii de euro, şi o spectaculoasă icoană a Sfântului Ierarh Nicolae, din şcoala rusească de la Saint Petersburg, care ar trebui să însemne Sankt Peterburg, din secolul al XVIII-lea. Pictura, în tempera pe lemn, este acoperită de o ferecătură de argint, desigur, lăsând la vedere chipurile şi mâna sfântului, binecuvântând. Binecuvântaţi fie cei care poartă numele sfântului şi prietenii lor!