Sfînta mediocritate.

S-a descoperit! Nu avem nicio universitate în primele 500 din lume! Învăţămîntul românesc se scaldă în mediocritate! Cîtă dreptate avea tovarăşul Lenin: puneţi mîna pe carte, „Învăţaţi, Învăţaţi, Învăţaţi!”. Cine mai are astăzi timp, însă, pentru spusele tovarăşului respectiv, mai ales de cînd s-a hotărît să-şi părăsească mausoleul şi să se ducă puţin mai aproape de eternitate, iar lozincile sale au dispărut demult de pe pereţii claselor şi ai amfiteatrelor, chiar şi în Rusia!

Problema cu Lenin şi cu politicienii, în general, este că suferă cu toţii de un ciudat complex: trăiesc cu ideea fixă şi de nezdruncinat că e suficient să spună ceva, să facă o constatare, să dea un îndemn, pentru ca realitatea să se şi conformeze cerinţelor, ideilor sau viselor lor, musai şi imediat! A spune în România anului 2006 că mediocritatea este caracteristica principală a învăţămîntului, este o dovadă de superficialitate. Este aproape o dezinformare. Învăţămîntul românesc nu mai este demult mediocru. Este falimentar, iar cei care-l parcurg şi ating mediocritatea sunt din ce în ce mai puţini.

Învăţămîntul, în societăţile moderne, este proiectat ca un sistem de masă, ce trebuie să obţină la ieşire, la purtător şi pe cohorte, două caracteristici măsurabile: educaţie (norme-valori cu eficienţă comportamentală) şi cunoaştere (fundamente logico-ştiinţifice) capabile să asigure, pe de o parte, integrarea socială, iar pe de altă parte performanţa profesională şi ocupaţională necesare dezvoltării, de la o generaţie, la alta. Întrebaţi orice profesor care are o carieră de trei decenii în învăţămîntul românesc şi o să vă spună că zestrea de cunoaştere pe care o trece, de la o generaţie şcolară la alta, scade în loc să crească, iar în ultimii 20 de ani, s-a prăbuşit dramatic. Vorbim aici de zestrea de cunoaştere ştiinţifică – matematici, fizică, chimie, etc. – pentru că zestrea de cunoaştere „socială” este constant infinitezimală! Cît despre educaţie, ea a încetat de mult, încă din „epoca de aur”, să mai fie un output al învăţămîntului. Actualmente, sistemul are la ieşire trei tipuri de efecte măsurabile: „Abandonuri”, în proporţii pe care România nu le-a avut niciodată în istoria ei modernă, „Absolvenţi”, ale căror diplome nu au nicio legătură cu nivelul de cunoştinţe deţinute, şi, prin excepţie, „Excepţii”, adică oameni care, în ciuda faptului că au trecut prin sistemul de învăţămînt, au acumulat un nivel superior de cunoştinţe, sunt capabili de creaţie şi înaltă performanţă profesională. Proporţiile celor trei categorii sunt 20%, 79,99% şi 0,01%.

Falimentul actualului sistem de învăţămînt din România are cîteva rădăcini structurale în istoria ultimelor cinci decenii şi nenumărate cauze imediate în obtuzitatea şi iresponsabilitatea politicienilor care s-au ocupat de aşa-zisa lui reformare, de atunci încoace.

Cauzele structurale ţin de cronica subfinanţare. Rezultatul nr.1 este deteriorarea masivă a infrastructurii de învăţămînt, pînă la punctul în care azi avem mii de unităţi de învăţămînt ce nu mai pot obţine nici măcar avizele sanitare de funcţionare. Rezultatul nr. 2 este acela că infrastructura educaţională, materiale şi sisteme didactice, mai ales la nivelul învăţămîntului preuniversitar este sublimă, dar lipseşte cu desăvîrşire. Rezultatul al treilea constă în selecţia negativă şi sub-motivarea de performanţă la nivelul învăţătorilor şi al profesorilor. Pe scurt, cei care urcă la catedră sunt din ce în ce mai puţin pregătiţi profesional, ei înşişi, şi din ce în ce mai puţin motivaţi să rămînă în sistem. În momentul în care, la niciun nivel din sistemul de învăţămînt nu se mai poate trăi din salariu, şi nu se poate!, prăbuşirea sistemului este asigurată!

A doua cauză este deprofesionalizarea constantă a personalului din învăţămîntul de toate gradele şi formele, mai ales sub aspect metodologic şi psiho-pedagogic. Rezultatul este că, în locul unui învăţămînt capabil să dezvolte şi să încurajeze sîrguinţa, temeinicia, creativitatea, libertatea şi iniţiativa, dimpreună cu responsabilitatea, avem în continuare un învăţămînt hiper-autoritar, mecanico-repetitiv, tip dresaj, care încurajează lipsa de răspundere a celui care învaţă faţă de rezultatul propriei educaţii, inhibînd în acelaşi timp creativitatea şi iniţiativa.

A treia cauză ţine de organizarea sistemului. O hiper-birocraţie la nivelele de mijloc şi de vîrf, inspectorate-minister, care era justificată, poate, în secolul XVII, devenise disfuncţională în secolul XIX, ridicolă în secolul XX şi total ruinătoare azi. Ea înghite resurse financiare enorme şi blochează orice încercare sistematică de reformă.

Cît despre aşa-zisele reforme ale învăţămîntului din ultimii 50 de ani, ele nu au schimbat nimic structural, dar au deformat din ce în ce mai mult, îndepărtînd rezultatele sistemului de cerinţele societăţii, pînă la gradul de aberaţie la care asistăm astăzi.

Vestea bună este că orice ar spune şi orice ar face politicienii zilei, în sistemul de învăţămînt nu se va schimba nimic dramatic, nici în bine, nici în rău. Pentru că schimbarea lui în România ar cere o decizie de ambiţia şi amploarea celei pe care a luat-o Kennedy cînd a hotărît că Statele Unite trebuie, în 10 ani, să trimită un om pe lună şi să-l aducă viu înapoi. După care America a cheltuit, din bani publici, circa 1000 de miliarde de dolari pentru realizarea proiectului. Vestea rea este că mai rău de atîta încă se mai poate! Romania va intra în Uniunea Europeană cu un concept al sistemului de învăţămînt creat la graniţa dintre secolul 18 şi 19, pentru care nu mai are nici măcar resurse de întreţinere, necum de schimbare radicală. Iar, pentru că veni vorba de schimbare, experienţele reuşite arată că ciclul de schimbare structurală, pentru introducerea unui nou sistem de învăţămînt este de circa 30 de ani! Salutare şi să ne vedem sănătoşi la deschiderea anului şcolar 2036! Asta dacă ne trezim azi, ceea ce nu pare a fi cazul!