Sindromul domnului străin

Într-un clasament al absenteismului la scrutinul european din 4-7 iunie România se află pe locul cinci, cu mult sub media europeană de 43,3%. De altfel, nici măcar la alegerile parlamentare din noiembrie 2008, considerate mult mai interesante şi disputate, prezenţa la vot abia dacă a depăşit 39%. Dar, spre deosebire de statele occidentale unde absenteismul a fost mai mult un protest şi un avertisment, în România absenteismul electoral la europene are altă conotaţie: pe de o parte este efectul pervers al satisfacţiei faţă de UE, pe de alta este şi o consecinţă a fricii de fraudare. Altfel spus, pe de o parte a contat sindromul domnului străin, pe de alta s-a instalat o convingere cu grave consecinţe asupra legitimităţii politice privind corectitudinea votului.

Sindromul domnului străin reia, probabil mai puţin conştient, vechiul principiu unionist din 1858, propus de Mihail Kogălniceanu şi pus în aplicare în 1866 după eşecul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, prin care se încerca un dublu obiectiv: alegerea unui domnitor din marile dinastii ale Europei care să asigure notorietate şi favorabilitate României, şi totodată să asigure apariţia unui arbitru instituţional imparţial care să pună capăt luptelor dintre clanurile interne. Astăzi UE apare ca un astfel de "domn", iar încrederea românilor în instituţiile europene poate fi înţeleasă şi din această perspectivă. Or, dacă există un grad important de satisfacţie în privinţa UE, de altfel o realitate des­tul de îndepărtată, ce rost ar mai avea participarea la vot?

Coincidenţa face ca şi celălalt motiv identificat mai sus, fraudarea alegerilor, să aibă rădăcini tot în perioada Unirii din 1859. Căci atunci primele alegeri semnificative din Principate, cele pentru adunările ad hoc, fuseseră fraudate. Iar tema fraudei, formă mai mult sau mai puţin inspirată de teoria conspiraţiei, a supravieţuit evenimentului. La sfârşitul lui mai 2009, conform unui sondaj CCSB comandat de Pro Democraţia 52% dintre români credeau că voturile se fraudează. Iar în privinţa prezenţei la urne, 56% dintre cei ce credeau că alegerile se fraudează declarau că nu merg la vot, faţă de doar 47% dintre cei ce credeau că alegerile nu se fraudează. Corelat sindromului domnului străin, teama de fraudare a afectat şi ea prezenţa la vot. Căci pe fundalul anticipării unei prezenţe scăzute la vot fraudarea putea să determine rezultatul final, iar cei ce credeau în această posibilitate considerau absenteismul ca pe o formă de protecţie a integrităţii civice. Astfel, sindromul domnului străin şi frica de fraudare au contribuit la apariţia unui cerc vicios din care foarte puţini alegători corecţi au găsit drumul de ieşire.

Pentru cei mai mulţi dintre români, 51% conform aceluiaşi sondaj, una din soluţii ar fi introducerea votului obligatoriu. Va fi interesant de văzut cum va influenţa această nouă mitologie derivată din vechiul principiu unionist şi noile frici electorale imaginarul politic românesc, mai ales în perspectiva viitoarelor alegeri prezidenţiale din toamnă.