Şocul istoriei

În septembrie 2008 modelul capitalismului globalizat a suferit un şoc din care, dincolo de aparenţe, nu şi-a revenit încă.

După criza din 2008, istoria nu mai poate fi aceeaşi! Şi asta pentru că nimeni nu mai este sigur de calea pe care trebuie să meargă lumea. Istoricismul capitalist - ca şi istoricismul comunist, ca toate istoricismele de altfel - nu mai poate oferi nicio ieşire din impasul societal în care omenirea a ajuns.

Vremea iluziilor a trecut.

Criza economică a redat oamenilor libertatea pe care iluzia soluţiei neoliberale o întreţinuse. Şocul istoriei obligă acum la o atitudine deschisă.

Ideologia pe care Karl Popper o analizase încă acum mai bine de o jumătate de secol sub numele astfel consacrat de istoricism (vezi cartea sa Mizeria istoricismului tradusă şi în limba română) pornea de la concepţia conform căreia evoluţia istorică a omenirii ar fi determinată de reguli intrinseci.

Oamenii nu ar fi liberi, ci ar trebui să recunoască şi să aplice aceste legi "Ştiinţifice" pentru a se apropia de perfecţiune.

Şi, dacă la un moment, aceste legi erau monopolul lui Marx şi a socialismului său "ştiinţific", mai apoi, când marxismul s-a compromis, a venit rândul lui Hayek şi a susţinătorilor săi să ofere drumul spre paradis. Convinşi că deţin cunoaşterea perfectă, aceşti profeţi ai fericirii viitoare s-au jucat destul cu viaţa oamenilor. Nu doar că, porniţi în căutarea societăţii perfecte au legitimat fără scrupule - scopul scuză mijloacele, nu-i aşa! - diferite tipuri de autoritarism, dar au instaurat un dogmatism a cărui limite sunt dovedite chiar de criza pe care o parcurgem.

Surpriza produsă de criza care a atins apogeul cu căderea băncii Lehman Brothers în septembrie 2008 a fost cu atât mai mare cu cât lovitura a venit din interior. Pierderile au fost imense - specialiştii le apreciază cam la echivalentul PIB-ului mondial pe un an, adică undeva în jurul de 50 000 de miliarde de dolari - iar efectele sale sunt incalculabile. Oricum, comparabile cu efectele unui război. Ceea ce face ca pentru mulţi impactul acestei crize să fie comparat cu al unei revoluţii. O revoluţie economică, dar şi una societală, ba chiar şi una geopolitică care nu pot lăsa politica internă sau internaţională indiferentă. Sfârşitul ciclului globalizării neoliberale începute în anii 1980 care transformat retragerea statului din domeniul gestiunii societăţii şi dereglementare în spirtul pieţei libere autoreglementate cutremură lumea mult mai serios chiar decât căderea comunismului.

Căci în 1989 exista o alternativă, pe când acum aceasta nu a fost încă formulată. Prin efectele sale neoliberalismul, cu cortegiul său de politici economice şi-a adus aportul atât la deschiderea frontierelor, dar a şi încurajat explozia necontrolată a inovaţiilor financiare şi a afectat prin prioritatea acordată politicilor monetare nivelul de trai al categoriilor defavorizate, şi-a depăşit rolul iniţial modest de teorie economică.

Prin conjuncţia sa cu neoconservatorismul, neoliberalismul a devenit o ideologie.

Ca urmare a ideilor susţinute a urmat o revoluţie geopolitică care a condus, contrar tezelor susţinute, la răsturnarea ierarhiei naţiunilor şi continentelor.

Pentru a putea găsi drumul de ieşire din încercare pe care o trăim cu toţii, ar fi vital să identificăm natura reală a crizei pe care o parcurgem.

Ori, deşi înţelegem că nu avem de a face cu o simplă criză de lichidităţi, ci cu un complex de crize care afectează domenii diverse de la imobiliar la credit, de la sistemul financiar şi creşterea economică la ocuparea forţei de muncă, nu există încă formulate teorii şi practici convingătoare pentru a porni la drum. Tocmai pentru că nu am asistat doar la colapsul creditului, ci la prăbuşirea unui mod de organizare a comerţului mondial, tocmai pentru că am avut revelaţia brutală a dezechilibrelor profunde în utilizarea resurselor la nivel global şi în distribuţia valorii adăugate între capital şi muncă e nevoie de ceva mai mult decât de măsuri improvizate ca urmare a reevaluării de avarie a keynesianismului.

Nu asistăm doar la un şoc economic, ci la o mişcare care va schimba radical moştenirea secolul al XX-lea. Nu suntem în faţa unui accident, ci a unui şoc istoric. Asistăm nu doar la eliberarea presiunilor protecţioniste din partea grupurilor sociale sau etnice expuse crizei, dar şi la explozia pasiunilor colective şi a extremismului.

Şi, în faţa şocului istoriei România pare decalată. Trăim, parcă, în alte timpuri. Aşa că, în plină campanie electorală pentru alegerile prezidenţiale, nu strategiile societale privind viitorul, ci parlamentul monocameral se află în centrul dezbaterii.