Soluţia cîştigătoare

Dificultăţile Preşedintelui au început de-acolo de unde se aştepta mai puţin. O oarecare lipsă de entuziasm în propriul partid, ca şi din partea PSD, faţă de urcarea lui Theodor Stolojan pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, putea fi prevăzută. A fost alungată cu o simplă ridicare din sprînceană. Gestul candidatului-desemnat la funcţia de prim-ministru de a depune mandatul, înainte de a prezenta Parlamentului o formulă de guvern, este dincolo de graniţele "imaginaţiei cons-tituţionale". Nimeni nu s-a gîndit la o procedură pentru această eventualitate. Formal, "Eternul-candidat-ce-renunţă-înaintea-confruntării", cum va fi pomenit numele lui Stolojan în analele politicii româneşti, nu a încurcat prea mult nici funcţionarea tandemului PD-L - PSD, nici procedurile de formare a viitorului guvern. Aparent, nu l-a încurcat prea mult nici pe Preşedinte, dar dincolo de aparenţe începe un vast teritoriu politic în întregime minat.

Pericolele vin din toate părţile şi încep chiar de la persoana noului candidat de prim-ministru. Desigur, motivaţia formală a Preşedintelui se susţine: pe cine altul să numească, dacă nu pe preşedintele partidului care a cîştigat, în alegeri, preeminenţa parlamentară. Doar că portretul candidatului nu se aseamănă, nici pe departe, cu portretul robot al candidatului la funcţia respectivă. Dacă autoritatea asupra propriului partid nu este în discuţie, pentru că în realitate este exercitată, oricum, de Traian Băsescu, autoritatea lui Emil Boc în faţa coaliţiei de guvernare este nulă. Vom avea un guvern compus din miniştri independenţi faţă de primul-ministru. Mai mult, dacă justiţia şi finanţele vor fi portofolii PSD, primul ministru, Emil Boc, nu va putea mişca nici o iniţiativă guvernamentală fără acordul prealabil al PSD-ului, căci fără semnătura cu valoare de aviz obligatoriu a celor doi super-miniştri, Guvernul României poate sta la taclale despre ce vrea el, dar nu poate lua în discuţie niciun document, temă sau propunere de legislaţie. "Guvernul Preşedintelui" aşa cum pare, mai ales după numirea lui Emil Boc, va fi în realitate un Guvern al PSD. O situaţie pe care Preşedintele însuşi a creat-o şi cu care nu va putea fi deloc mulţumit.

A doua problemă este generată de programul guvernamental, mai ales capitolul măsurilor anti-criză. Theodor Stolojan putea oricînd să scoată, din mapa purtînd eticheta Băncii Mondiale, cîte un snop de argumente sub formă de cifre şi diagrame, care să arate că singura soluţie bună este cea pe care o propune el! Emil Boc va sta la mîna unui panel de experţi, care va produce, în cel mai bun caz, cîte un set de recomandări pe care toată lumea le poate contes-ta, fără nici o rezervă. Pînă să se înţeleagă membrii cabinetului şi să ia Guvernul o măsură sau alta, trece criza! Eficienţa de guvernarea este puternic ameninţată. Nu întîmplător, cele mai multe comentarii ale observatorilor externi sugerează instabilitatea ca trăsătură fundamentală a situaţiei, chiar şi după instalarea viitorului guvern.

A treia problemă este generată de faptul că toate mişcările Preşedintelui, din aceste zile, au spulberat orice urmă de îndoială din mintea omului de rînd, dacă mai era vreuna, că el poartă întreaga răspundere pentru ceea ce este şi pentru ceea ce va face viitorul guvern. Chiar şi fără acest lucru, lui Traian Băsescu i-ar fi fost greu să convingă electoratul de contrar, dar gestul de-a se lega de catargul corabiei, turnîndu-şi ceară în urechi, îi rupe orice cale de întoa-r-cere, fără să-i dea nici o garanţie că va avea parte de finalul fericit al odiseei lui Ulise. Care va fi soarta corabiei guvernamentale, aceea va fi şi soarta Preşedintelui. Criza, care abia acum îşi arată colţii, va avea la vremea alegerilor prezidenţiale pui de înţărcat, iar responsabilitatea consecinţelor sociale, în bună măsură inevitabile, va fi întreagă a Preşedintelui. Un pariu gen totul sau nimic este o strategie a recuperării, dar şi a disperării! O postură pe care Preşedintele şi-o asumă singur, aparent, fără să fie presat de adversarii săi politici!

În sfîrşit, ultima dintre consecinţele situaţiei declanşate de gestul stolojănean este că alegerea de acum a Primului Ministru, în persoa-na lui Emil Boc, îl lasă pe Preşedinte fără nici o altă soluţie de rezervă. În cazul unui eşec al guvernului Emil Boc, Traian Băsescu nu are altceva de făcut decît să numească un Premier al PDS-ului sau să forţeze dizolvarea actualei alianţe de guvernare. Consecinţa este unică, formarea de la sine a coaliţiei PSD-PNL, adică înfrîngerea politică definitivă a Preşedintelui.

De unde se vede că drumul spre soluţia cîştigătoare, într-o situaţie de criză, nu vine niciodată din improvizaţie sau din gesturi comandate doar de evidenţa bunului simţ. Traian Băsescu a vrut să evite asumarea crizei declanşate de conotaţii vădit anti-prezidenţiale ale lui Stolojan, dar preţul reacţiei sale, ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat mare lucru, s-ar putea să fie mult mai mare, decît dacă ar fi acceptat şi ar fi recunoscut realitatea unei situaţii speciale, care cerea măsuri speciale.