Sondaje şi blocaje

Încă un sondaj care confirmă blocajul politic şi instituţional a fost dat publicităţii. Ultimul INSOMAR poate fi rezumat simplu: nici entuziasm, nici alternative. Alianţa rămâ-ne pe primul loc, dar nu poate să profite. PSD s-a plafonat şi nu dă semne de revigorare.

De o jumătate de an peisajul electoral este congelat. La începutul lunii iunie, potrivit INSOMAR, pentru Alianţă ar vota 46%, iar pentru PSD 23%. Ultima tresărire a PSD a fost în toamna anului trecut. Tot în sondaje INSOMAR, ca să păs-trăm comparativitatea, PSD reuşise să reziste şi să nu se prăbuşească sub o cotă de aproximativ 30% până în decembrie 2005, dar jocul ambiguu, corupţia, tergiversarea reformei interne, tactica procedurală în lupta pentru menţinerea preşedinţilor Camerelor, au favorizat prăbuşirea. Într-un sondaj realizat de acelaşi institut în martie 2006, dacă Alianţa obţinea 49% din voturi, PSD scăzuse deja, efect al scandalului mătuşa Tamara, la 20%. Pentru acest partid situaţia este cu atât mai dramatică cu cât, la un moment dat, prin mai 2005, INSOMAR estima la doar 13% distanţa dintre Alianţă (48%) şi PSD (35%). Doar în decembrie 1997 PDSR, cu 16%, se afla la 26% de CDR, dar apoi a revenit rapid. În mai 1998, când începea relansarea, PDSR pleca de la 22%, iar distanţa faţă de CDR se micşora la 12%, pentru ca în noiembrie acelaşi an să se reducă la 4%.

Aparent, Alianţa nu scade în preferinţele electoratului. Ritmul deprecierii a fost mai alert în prima jumătate a anului trecut, dar, între iunie 2005 şi iunie 2006 diferenţele sunt, cel puţin la INSOMAR, de 4%. Situaţia se schimbă în privinţa partidelor componente. PD devine primul partid al ţării, cu 31%, pe când PNL se plasează al patrulea, cu 13% din intenţia de vot. Întrebarea INSOMAR privind intenţia de vot, care exclude alianţele politice sau electorale, evaluând doar partidele, are un iz de modelare politică. Însă, chiar dacă electoratul nu este obişnuit cu ideea candidaturilor independente ale partidelor, răspunsul indică o tendinţă care confirmă o evoluţie: din iunie 2005 PNL a pierdut 10% dintre alegătorii Alianţei. Acum un an diferenţa dintre cele două partide era de 18%, acum ea a atins 39%, iar dinamica este defavorabilă liberalilor. La o primă analiză, faţă de situaţia din 2004 PNL a pierdut electorat, iar PD s-a întărit. Cum însă electoratul Alianţei a crescut cu 15-20% faţă de vara anului 2004, este mai probabil ca noi electori să se fi orientat spre PD, iar PNL să îşi fi conservat electoratul.

Efectul vagonului cu orches-tra, în care dirijor este Traian Băsescu, se resimte. Electoratul care s-a apropiat de PD nu este structurat pe criterii ideologice. El se afiliază din comoditate sau oportunism. De aceea profilul electorului PD se particularizează, fiind mult mai apropiat celui al indecişilor. El se diferenţiază de cel al PNL, format preponderent din tineri instruiţi, susţinători ai Alianţei, dar şi de cel al partidelor de opoziţie, format din vârstnici din mediul rural cu un nivel de educaţie scăzut, nemulţumiţi de Alianţă. În raport cu 2004 structura electoratului PD s-a schimbat. Dacă ar fi realişti pediştii ar trebui să se îngrijoreze de această evoluţie, care poate destabiliza partidul: Problemele de lidership şi de identitate doctrinară nu pot fi acoperite de o tendinţă în mare parte artificială. Criza de creştere este cel puţin la fel de periculoasă ca şi cea de descreştere.

Lipsa de alternativă a func-ţionat în favoarea liderilor populişti. Dacă în septembrie 2005 PNG nu intra în zona partidelor cu potenţial, acum el atinge 7%. Nemulţumit de evoluţia politicii româneşti o parte din electorat protestează. Poate cele 7% ale PNG, ca şi cota de încredere de 28% a lui Gigi Becali sunt accidente de parcurs. Dar şi faptul că succesele Stelei se transferă în spaţiul politic este un semnal de alarmă. Cei ce s-au identificat cu sistemul politic, Mircea Geoană, Emil Boc sau Călin Popescu Tăriceanu au fost depăşiţi de un politician anti-sistem. Între Traian Băsescu şi Gigi Becali, supravieţuiesc cu greu doi politicieni în divorţ cu partidele lor, Theodor Stolojan şi Mona Muscă. Blocajul clasei politice într-un proiect fără viziune şi lipsit de sprijin popular îşi pune amprenta asupra întregii societăţi.