Stalin trăieşte!

Imaginaţi-vă o casă ţărănească, veche, mică şi sărăcăcioasă. Peste ea, o construcţie ca un templu, cu coloane şi cu o stea pe tavan. În cocioabă s-a născut, în 1878, Ioseb Djugasvili, cel care avea să fie cunoscut drept Iosif Visarionovici Stalin. Structura ciudată sub care a fost plasată datează din 1957, când la Gori, oraşul natal al dictatorului, s-a deschis muzeul Stalin. Pe care l-am vizitat de curând.

Nimic nu este normal aici. Încep de la montajul menţionat mai sus. Regimul stalinist a promovat, agresiv, ateismul radical. A aruncat preoţi după gratii şi a demolat biserici. Dar schema "Casei Sfinte" este preluată, de fapt, din catolicism. La Loreto se găseşte, în basilica Sfintei Case (Basilica della Santa Casa), clădirea în care se presupune că a trăit Maria, mama lui Isus. Construcţia a fost, spune legenda, luată pe sus de îngeri de la Nazaret şi dusă, în cele din urmă, în Italia, unde a ajuns să fie încastrată într-o construcţie monumentală din marmură.

La Gori, însă, nu este nimic angelic. Vizita la muzeul lui Stalin te aduce în prezenţa "Diavolului în Istorie", după inspirata expresie a lui Vladimir Tismăneanu. Vezi, spre exemplu, primul birou la care a lucrat Stalin, în Kremlin. Realizezi că la acea masă s-a creat, dosar cu dosar, regimul stalinist. Mai sunt expuse artefacte ale cultului personalităţii: covoare din Asia Centrală cu chipul despotului sau tablouri siropoase cu Stalin şi diverşi copii.

Astfel, ajungem la alt lucru anormal. Nu descoperi, în muzeul din Georgia, practic nimic despre monstrul care a fost Stalin. Doar o poză, alb-negru, cu "checkişti" împuşcând dizidenţi politici şi cartea, rătăcită pe un raft cu volume ruseşti, a lui Simon Sebag-Montefiore, "Stalin. Curtea ţarului roşu". În rest, glorie Conducătorului!

Cel mai bizar aspect al întregii afaceri mi-a fost dezvăluit de ghidul nostru. "Cei mai mulţi oameni de aici, din Gori, ţin la Stalin mai mult decât la familia lor". Sincer să fiu, nu prea cred. Nu ar fi prima dată când un ghid o ia prin bălării. Dar este clar că există o nostalgie pentru Stalin ca persoană şi, poate, pentru stalinism ca ideologie şi ca mod de viaţă.

De ce anume? Greu de spus. Gori este un oraş sărac, presărat cu blocuri oribile, din perioada ocupaţiei sovietice. Nu este clar că oamenii de aici au profitat de pe urma celui mai faimos fiu al urbei. S-a mai spus că localnicii ar fi mândri de originea georgiană a lui Stalin. Mă întreb de ce. Stalin, ajutat de complicele său Ordzhonikidze, a fost principalul factor de decizie în invazia şi ocuparea Republicii Democrate a Georgiei de către bolşevici, în 1921. Stalin a rămas mereu un adversar înverşunat al naţionalismului georgian, orchestrând epurări ale "naţionalist-deviaţioniştilor".

Am părăsit muzeul cu sentimente mixte. Pe undeva, am avut senzaţia de timp pierdut. Departe de a fi o prezentare istorică a lui Stalin şi a stalinismului, instituţia nu este decât o bulă de propagandă sovietică rostogolită prin timp până în zilele noastre. Pe de altă parte, cred că este bine că muzeul a fost păstrat, cu postere şi cu casa dictatorului. În Austria, autorităţile locale din Braunau am Inn fac eforturi să demoleze casa lui Hitler. În Italia, la Predappio, casa lui Mussolini a devenit un fel de loc de pelerinaj pentru o mână de fascişti. Sigur că posibilitatea exploatării unor asemenea situri în beneficiul extremismului este reală. Dar aceasta este istoria - fie că că place, fie că nu. Nu cred că generaţiile actuale se vor însănătoşi la minte cenzurând trecutul, ci dimpotrivă, înţelegându-l aşa cum a fost.

Mai ales pentru că trecutul nu a dispărut cu totul. Spiritul stalinismului a rămas. Înverşunarea de a descoperi "duşmani de clasă", acuzaţiile aduse la adresa unor întregi categorii sociale, campaniile furioase de denunţare a "duşmanilor poporului": toate acestea au revenit la modă.

Nici nu am impresia că mulţi dintre noi au o imagine mai lucidă a trecutului decât aceea fabricată de propaganda sovietică. Sub Stalin a fost cultivat intens resentimentul. Cetăţeanul sovietic trebuia lămurit că întotdeauna alţii, nişte oameni răi prin definiţie, sunt vinovaţi pentru toate neîmplinirile lui (imaginate sau reale). Şi că în politică scopul este să îţi joci în picioare adversarii până ce aceştia nu mai pot scoate nici un sunet.

Ce am mai descoperit, în urma vizitei la Gori, este motivul pentru care politica este o carieră atât de atractivă pentru mediocri şi pentru dezechilibraţi. Stalin a fost unul dintre cei mai puternici lideri ai secolului al XX-lea. Cu o simplă semnătură condamna la moarte mii de oameni sau schimba guverne. A stat pe o grămadă de arme atomice. În fotografiile de pe pereţi vezi soldaţi sovietici purtând, victorioşi, stindardele diviziilor germane înfrânte.

Dar tablourile din muzeu falsifică, pe undeva, realitatea. În toate Stalin este pictat cu o faţă normală, poate un pic grăsuţă, mai mereu jovială. Liderul sovietic de fapt avea o faţă oribil marcată de semnele unei boli din copilărie. Braţul stâng, tot ca urmare a unui accident petrecut când avea doisprezece ani, era mai scurt. Avea dinţii îngălbeniţi de tutun. În ultimii ani era frecvent beat criţă. Mulţi dintre cei care l-au întâlnit i-au remarcat privirea, a unui animal de pradă.

Unde ar fi putut avea succes un paranoic agresiv şi needucat precum Stalin? Doar în politica unui stat care şi-a pierdut busola. Unul în care elitele politice veritabile au fost înlocuite de o bandă de hămesiţi lipsiţi de scrupule.

Mi-a rămas în minte un exponat dintr-o vitrină din muzeul din Gori. Un lampadar mare, kitsch. Suportul abajurului ieşea dintr-un soclu care închipuia un munte. Pe un versant al muntelui, un ceas. Pe altul, o machetă aurită a unui tanc T-34. Dictatorul probabil ţinea drăcia pe o măsuţă, lângă fotoliul în care trăgea din pipă şi răsfoia dosarele serviciilor secrete. Am avut pentru o clipă impresia că s-a întors, ca un spectru, să mai adauge o notă într-o filă.