Stânga-mprejur!

În România, "a face stânga-mprejur" este mai mult decât o simplă rotaţie completă în jurul propriei axe pe partea stângă, este o întoarcere de jur-împrejur, o înconjurare a unui spaţiu mai degrabă virtual pentru a-l însuşi: este o adevărată filozofie socială şi politică. În formula "stânga-mprejur" coexistă atât ideea de a ne întoarce pentru a relua ceea ce nu a fost bine făcut, cât şi cea de a renunţa, mai mult sau mai puţin voluntar, la o asumare a propriei existenţe.

Acum, în circumstanţele speciale ale momentului (un an după alegerile prezidenţiale, o opinie publică încă impregnată de "spiritul de la Colectiv", un guvern "tehnocrat"), sunt unii care cred că ar fi timpul "să ne reluăm România înapoi", refondând-o! Şi unii cred că această refondare ar fi rezultatul, cel puţin ideologic, al Revoluţiei Străzii ce va instaura o Nouă Românie. Ba chiar alţii s-ar fi şi apucat să lucreze ca acest "eveniment refondator" să reaşeze lucrurile. Această idee, a unei noi Românii, nu este însă chiar atât de nouă pe cât cred unii! După fiecare schimbare de regim politic (iar România a cunoscut cel puţin 11 schimbări de regim politic de la 1821 încoace), ba uneori chiar şi după o schimbare a dimensiunii teritoriului naţional, ideologia unei noii Românii - mai bune, mai moderne, mai autentice - se înfiripa. De fiecare dată au fost unii care au vrut o nouă/altă Românie. Dacă Tudor Vladimirescu şi domniile pământene, apoi cele regulamentare, nu erau atât de clar ataşate ideii unei înnoiri politice radicale, deja paşoptiştii voiau o nouă Românie. Conservatorii nu erau însă la fel de entuziasmaţi de schimbare, şi au încercat să asigure spaţiul consensului, adică interesul general în jurul căruia se poate constitui o naţiune politică matură. Mai apoi, după 1 decembrie 1918, poate şi deoarece conservatorii fuseseră scoşi din politică şi aruncaţi în istorie de noul electorat, adus de "revoluţia" votului universal, din politică, legionarii s-au declarat adepţii unei Românii "precum soarele sfânt pe cer", cu un "om nou" gata să o construiască. Mai apoi şi comuniştii au vrut, la rândul lor, o nouă Românie şi un alt "om nou".

Revoluţiile, văzute ca motoare ale schimbării, sunt mai mult decât furtuni de o seară care devastează peisajul citadin, lăsând apoi locul "vremii bune" să revină! Nu degeaba ironiza Caragiale, un conservator, o astfel de concepţie când îl portretiza pe conu´ Leonida şi lupta sa de o seară împotriva reacţiunii! Iar în schiţa Cum devine cineva revoluţionar şi om politic..?, acelaşi Caragiale ilustrează, cu umor, ciclicul protest bucureştean din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Conservatorii intuiau că acest spirit protestatar prinde, prin "noile media" de atunci, tineretul. Dar, nu întâmplător, conservatorii sunt cei ce au rezistat cultural, iar nu adversarii lor! Iar cultura nu este deloc neutră: este şi ea o parte a politicii! Ceea ce e paradoxal astăzi, este că urmaşii conservatorilor şi mai ales ai junimiştilor par cât se poate de revoluţionari şi cer schimbări radicale, inclusiv ale unor formatori de opinie publică. Ori poate o fi "spiritul" unor vremi ceva mai apriate?

Ideea schimbării politicii e veche precum politica însăşi. Şi, dacă totuşi politica s-a schimbat, de vină să fi fost cei ce au "lucrat" pentru schimbare sau era în însăşi natura lucrurilor ca politica să se schimbe odată cu vremurile? În vremuri când alţi tineri voiau să schimbe lumea din rădăcini, în 1968, John Lennon răspunde - prin celebrul şlagăr Revolution, apărut în albumul The Beatles, supranumit şi White album - celor ce-i cereau să intre în horă: You say you'll change the constitution/Well, you know/We all want to change your head/You tell me it's the institution/Well, you know/You'd better free your mind instead. (Spui că vei schimba Constituţia/Ei bine, ştii/Noi toţi vrem să se schimbe ceva în capul tău/Îmi spui că e vorba despre instituţii/Ei bine, ştii/Mai bine ţi-ai elibera mintea!) Altfel spus, dacă tot vrem să schimbăm lumea, ar fi bine, vorba lui Voltaire, "să ne cultivăm grădina"!