STAREA JUSTIŢIEI Class action

Este încă în toi revolta judiciară declanşată în anul 2011 prin procesele colective contra băncilor şi contra autorităţilor. Sunt pe drum mai multe alte procese contra ridicărilor ilegale de maşini şi contra rovinietei ilegal aplicată, precum şi o reglementare care va putea re-instaura regula bunului-simţ şi precedentul judiciar în contracte şi, în genere, în comportamentul juridic.

În 2010, criza s-a instalat deplin în România şi a început să se simtă la nivel de individ, care a început să preţuiască orice leu pe care îl cheltuieşte în plus şi, cu atât mai mult, orice leu pe care îl plăteşte nedatorat băncilor sau îi este confiscat de stat ca urmare a măsurilor de austeritate. Cetăţenii români s-au asociat şi, în procese colective, au dat în judecată puternicii lor co-contractanţi şi statul.

A fost o adevărată revoltă judiciară contra puterii economice şi/sau politice, la care judecătorii au răspuns pozitiv într-o primă fază. Şi, cel mai important, procesele colective din 2010 i-au făcut pe deţinătorii puterii să se teamă de abuzurile lor şi să încerce să vadă legea şi contractele altfel, ca instrumente de drepturi nu numai pentru ei, ci şi pentru destinatari ori pentru co-contractanţi.

Răspunsul autorităţilor - în care includ şi sefii de orice nivel ai judecătorilor - la acest curent a fost încercarea, în parte reuşită, de des-curajare a judecătorilor sau chiar de timorare a acestora. Mulţi dintre judecători au început să se teamă de sancţiuni disciplinare sau de riscul de a nu îşi putea continua ascensiunea profesională.

Unora li s-a oferit o carieră cores-punzătoare în schimbul unor soluţii care să nu deranjeze puterea economică sau politică. Şi probabil că au fost câţiva care au acceptat oferta, întrucât unele dintre soluţiile revoluţionare din toamna anului 2010 au fost desfiinţate în recurs, în ciuda unei evidente încălcări ale principiilor CEDO şi ale dreptului comunitar european.

Răspunsul puternicilor economiei la acest curent a fost majorarea bugetelor de PR, cu accent pe decredibilizarea liderilor de procese colective şi pe descurajarea reclamanţilor.

Mulţi judecători au început să se întrebe dacă este bine să acţioneze ca oameni ai cetăţii, în timp ce cariera le este pusă în pericol sau creditele angajate la bănci le sunt declarate scadente anticipat.

Şi probabil aceşti judecători, mai ales cei din Bucureşti, au cedat propriilor tentaţii mirene, în defavoarea atitudinii semi-eroice din toamna lui 2010, când în sute de procese băncile şi statul erau trimişi la podea.

Este clar că, spre exemplu, la Curtea de Casaţie, puterea economică a băncilor este considerată mai importantă decât mulţimea de 4 milioane de consumatori, din moment ce, recent, s-a desfiinţat decizia unei Curţi de Apel din ţară, decizie desfiinţată pe care eu o lăudam în urmă cu câteva luni, pe blogul meu.

La fel de clar este faptul că, în curând, în RIL-urile promovate de procurorul general, soluţia Casaţiei va fi de admitere şi, de atunci, nicio instanţă nu va mai putea acorda drepturi salariale integrale profesorilor şi nu va mai anula deciziile de recalculare sau de revizuire a pensiilor.

Cine ştie, poate că judecătorilor le-a dispărut, între timp, curajul de să-şi respecte obligaţia din Constituţie de a aplica dreptul, chiar şi în contra legii.

Sau independenţa?

Procesele colective sunt grele şi de natură a demola unele cutume ale instanţelor ori de natură a deranja comoditatea judecătorilor.

Refuzul de a le judeca sub diverse pretexte (inadmisibilitate, lipsa de timp, lipsa de resurse financiare, logistice şi umane, complexitate ridicată, lipsa de obiect pe motiv de abrogare sau revocare a actului administrativ atacat, înlocuit între timp de putere cu un alt act administrativ sau cu o ordonanţă de urgenţă, inatacabilă în contencios, "ne-prevederea" în lege etc.) este cel mai periculos risc pentru statul de drept, mai ales în această perioadă de criză, când cei puternici devin şi mai puternici, pe motiv că sunt prea puternici pentru a eşua.

Am întâlnit judecători care refuză să judece procese colective, pur şi simplu. O întreagă secţie a Tribunalului Bucureşti - secţia de litigii de muncă - refuză procesele colective în materie de pensii şi alte drepturi sociale pe motiv că sunt prea complicate şi că fac indirect inaplicabilă regula repartizării aleatorii "optime" a dosarelor, regulă care a dus la consecinţa unor termene de peste 18 luni în litigiile de muncă (despre care ştim cu toţii că sunt realmente pe viaţă şi pe moarte).

Este o directivă a conducerii secţiei care "se respectă şi nu se discută", cu toate că judecătorii se consideră independenţi şi nu subordonaţi ierarhic, ca la armată.

Şi asta, cu toate că, atunci când au obţinut în justiţie salarii şi sporuri, judecătorii şi procurorii au făcut-o în procese colective.

Sunt, de altfel, notorii situaţiile în care, sub pretextul independenţei, judecătorii refuză să aplice precedentul judiciar. O doamnă judecătoare de la sectorul 3, recent venită de pe băncile INM, obişnuieşte să spună în stil Louis XIV : "eu nu sunt ţinută de ceea ce spun alţi judecători". Adică, l"etiquete c"est moi.

Aceasta, în condiţiile în care CEDO ne spune de ani de zile că tocmai refuzul precedentului judiciar este o încălcare gravă a accesului liber şi efectiv la justiţie şi că precedentul judiciar este lege în sensul Convenţiei, în timp ce legea internă, imprevizilă, schimbată zi de zi, împănată cu politici efemere, nu este lege în sensul Convenţiei şi trebuie înlăturată de la aplicare.

Dacă acest gen de independenţă este deprinsă în INM, poate că ar fi momentul să ne întrebăm dacă o astfel de şcolire a judecătorilor ne dorim. Dacă procesele colective sunt atât de ostil primite de judecători, după ce în anii din urmă le acceptau pe motiv că reclamanţi sunt ei, poate că ar fi momentul să ne întrebăm dacă nu cumva ar trebui organizate curţi cu juri pentru acest gen de procese, care să se pronunţe cu simplitate şi pe înţelesul tuturor, pe baza realităţii faptelor, a echităţii şi a bunului-simţ comun, lăsând judecătorilor "grija" sau "distracţia" formelor procedurale şi a excepţiilor, inadmisibilităţilor şi a altor bla-bla-uri tehnice neinteresante, ba chiar detestabile pentru omul de rând.

Şi poate că ar fi bine să ne întrebăm dacă nu cumva unii dintre judecători, măcar cei de la vârful sistemului juridicar, n-or trebui să fie supuşi scrutinului alegătorilor - împricinaţi, aşa cum se întâmplă de sute de ani în SUA.

În fine, dacă precedentul judiciar este atât de vehement refuzat de judecători, care se consideră un fel de semi-zei ai societăţii, poate că ar fi bine ca precedentul judiciar din procesele colective să devină lege internă a României.

Revirimentul de încredere în jus-tiţie a cetăţenilor din anul 2010 este o oportunitate pe care CSM, profesiile juridice şi autorităţile nu ar trebui să o piardă.

Oamenii au vrut să creadă în justiţia noastră şi de aceea, au creat consorţii procesuale declanşând procese colective. Implicând un număr mare de oameni, costurile legale şi judiciare sunt suportabile, numărul cauzelor se reduce, iar soluţiile date în dosare cu mii de reclamanţi sunt mai greu de refuzat de judecători cu titlu de precedent judiciar.

E simplu, e de bun-simţ.

Dacă justiţia va deveni simplă, logică, pe înţelesul tuturor şi predictibilă, oamenii îşi vor recăpăta încrederea în justiţie, iar deţinătorii puterii vor învăţa treptat să ne respecte pe noi ca cetăţeni, votanţi şi consumatori a la fois.

Ştiind la ce trebuie să se aştepte, oamenii nu vor mai merge atât de des în justiţie să îşi pretindă drepturile, ci îşi vor respecta convenţiile şi obligaţiile din bun-simţ.

Iar CEDO va răsufla, în sfârşit, uşurată, putând să închidă robinetul cu miile de cazuri româneşti cu care este inundată în prezent.