Statele Unite, la mâna Chinei

Ieri, preşedintele Joe Biden într-un lung şi destul de dezlânat discurs, fără să admită să răspundă întrebărilor jurnaliştilor, a recunoscut că Statele Unite au fost înfrânte în cel mai lung război din istoria lor. Atrăgându-şi şi aliaţii în acest umilitor eşec. Şi ceea ce este mai important, el a admis că un stat, oricât de puternic este, oricât de mulţi soldaţi deplasează în teren, oricâte arme şi oricâţi bani pune la bătaie, nu poate pur şi simplu să schimbe obiceiurile, tradiţia şi cultura unui popor, impunându-i acestuia propriul set de valori. Pentru a ieşi cât de cât cu bine din "Cimitirul Imperiilor", Washingtonul stă cu mâna întinsă la Beijing. Oare de ce?

Mă grăbesc să-i sugerez preşedintelui Klaus Iohannis ca, dacă tot tace ca peştele în uriaşul scandal Cîţu, de care este şi el responsabil în multiple feluri, măcar să facă o declaraţie de la Palatul Cotroceni sau, dacă preferă, de la Neptun, prin care să recunoască faptul că trecerea cu mare fast a combatanţilor noştri din Afganisan pe sub Arcul de Triumf a fost o gafă de mari proporţii. După cum îi indică şi numele, Arcul de Triumf le este destinat exclusiv celor victorioşi. Nu învinşilor. La limită, ar fi putut să-i treacă pe sub Arcul de Triumf cel mult pe militarii mutilaţi în Aganistan, cerându-le iertare în numele statului român, pentru că au fost antrenaţi într-un război peste mări şi ţări, într-o cauză pe care nu au înţeles-o niciodată şi nu aveau cum să o înţeleagă şi care s-a dovedit a fi pierdută. Dar să revenim la jocul geopolitic, care, din acest moment, se resetează total, şi la rolul pe care China este solicitată cu ardoare să-l joace în această parte a lumii. Tocmai China, pe care Statele Unite au nominalizat-o drept principalul inamic al Washingtonului. Este limpede. Statele Unite şi aliaţii, între care şi România, au cheltuit multe zeci de miliarde de dolari în această confruntare din Afganistan, care a durat 20 de ani. Au desfăşurat acolo cele mai performante trupe şi cel mai performant armament de toate tipurile. În final, cu mari cheltuieli şi cu imense eforturi logistice, a fost pregătită şi echipată o uriaşă armată autohtonă, alcătuit din nu mai puţin de 300 de militari. Această armată a Afganistanului, care urma să preia puterea după retragerea trupelor de ocupaţie - sau, dacă vreţi, puteţi să le spuneţi în continuare "de eliberare" - şi în acest scop a primit armament sofisticat, inclusiv avioane, incomparabil mai performante decât dricurile zburătoare cu care, pe bani grei, partenerul strategic a dotat Armata Română. Tot acest armament a căzut literalmente în mâna talibanilor. Aceştia, aproape fără să utilizeze armamentul rudimentar pe care-l au în dotare, cu un număr redus de insurgenţi, maxium 80.000, au executat în câteva zile un marş de sănătate prin întreg Afganistanul, reuşind în urmă cu două zile să cucerească practic întreg teritoriu, inclusiv capitala. Tot armamentul livrat de americani împreună cu statele aliate a căzut în mâna talibanilor. Inclusiv o armată în general bine instruită, care şi-a abandonat misiunea instantaneu, de parcă ar fi fost hipnotizat în integralitatea ei. Noul stat isamic dispune în prezent de una dintre cele mai redutabile armate din regiune. Victoria talibanilor este totală şi nu mai poate fi întoarsă. Acest verdict lipsit de echivoc a fost transmis ieri de Joe Biden de la Washington.

Tot ce le mai rămâne americanilor este să încerce să negocieze prin intermediul Chinei - căci Washingtonul şi-a pierdut puterea de negociere - o retragere a ultimilor membri ai personalului ambasadei şi a câtorva fideli afgani.

Joe Biden a explicat ieri că, în definitiv, principalul obiectiv al Statelor Unite fixat în urmă cu 20 de ani a fost atins. Că acest obiectiv ar fi fost de fapt anihilarea reţelelor teroriste şi apărarea statelor occidentale de islamismul violent. Păi lucrurile nu stau tocmai aşa. Este adevărat că, cu preţul unor sacrificii uriaşe, Statele Unite nu au mai avut pe teritoriul lor atentate teroriste majore. Numai că asemenea atentate s-au produs în tot acest interval de timp în întreaga lume. Ele s-au multiplicat. S-a creat chiar şi un stat islamic la un moment dat mai întins ca suprafaţă decât Marea Britanie. Mini-state islamice există de facto în acest moment în suburbiile tuturor capitalelor importante occidentale. Şi de acolo sunt organizate sistematic atentate. Lumea nu a devenit mai sigură după un război de 20 de ani, ci este mai nesigură decât oricând. Ca să mă rezum la un singur exemplu, după opinia mea concludent, Irakul sub Saddam Hussein nu cunoştea terorismul. Nu exista nici măcar o singură organizaţie teroristă, care să funcţioneze pe teritoriul Irakului. După ocuparea Irakului şi după executarea lui Saddam Hussein, şi acest stat, cândva stabil, chiar dacă sub o dictatură, a scăpat de sub orice control. În prezent, statul islamic s-a instalat într-o parte din Irak. Iar Irakul furnizează zeci de mii de terorişti. Şi devine loc de antrenament inclusiv pentru descreieraţii din Occident, care aderă din spirit de aventură sau din convingere la Islam şi se înrolează în organizaţiile teroriste, pentru a pregăti un aşa-zis război sfânt. În Libia s-a întâmplat acelaşi lucru. Dar nu mai intru în detalii.

Statele Unite au ajuns la mâna Chinei. Casa Albă imploră Guvernul Chinei să negocieze cu talibanii, în aşa fel încât ultimii americani şi ultimii afgani pro-americani să poată fi evacuaţi paşnic din Kabul. Cât de paşnic pot fi aceştia evacuaţi, am putut să vedem cu toţii din cumplitele imagini care au făcut ieri turul mapamondului. Iar China negociază. Negociază cu nişte talibani conduşi de şase personalităţi ale acestei mişcări care tocmai a învins şi care au avut abilitatea ca, la rândul lor, să negocieze treptat cu administraţiile afgane predarea paşnică, rând pe rând, a localităţilor şi a garnizoanelor militare. De aceea spuneam că am avut de-a face cu un marş de sănătate. Talibanii au câştigat fără niciun fel de opoziţie internă, pur şi simplu pentru că poporul, în majoritatea lui, a dorit acest lucru. Afganii vor să-şi practice propriile obiceiuri şi să-şi dezvolte propria cultură conform tradiţiilor lor istorice. Cum vor ei şi nu cum vor alţii.

Iar acum China, în mod firesc, pune condiţii. Le pune condiţii atât americanilor cât şi talibanilor. Pentru moment, şi unii şi alţii sunt la mâna Chinei. Şi dacă tot stau cu mâna întinsă la Beijing, oare autorităţile de la Washington nu-şi muşcă limba atunci când mai afirmă că inamicul numărul unu în plan geopolitic e China? Consecinţele acestei răsturnări de situaţie vor fi uriaşe. China nu se implică doar din motive umanitare. Şi nici măcar pentru a-şi crea o imagine de arbitru internaţional. Ca orice stat puternic al lumii, China, atunci când se implică într-o mişcare geopolitică de acest fel, o face pentru a câştiga. Iar dacă China câştigă, se pune fireşte întrebarea cine pierde. La această întrebare, Joe Biden nu a răspus. La fel cum a fost incapabil să răspundă cum de a primit asigurări de la şefii de la Pentagon că, pe parcursul acestui an cel puţin, guvernul marionetă de la Kabul va rezista. Şi a rezistat mai puţin de zece zile.