Straniul cult al lui Vladimir cel Mare

Într-un jurnal al unui călător prin Africa, din secolul al XVII-lea, găsim un episod curios. Despotul din Abisinia, se spune, şi-a pierdut un deget într-un accident. Aflând despre beteşugul stăpânului, supuşii săi şi-au tăiat, fiecare, degetul respectiv. Pentru că nu se cuvenea ca ei să fie întregi, în vreme ce suveranul lor avea un deget lipsă.

Mi-am adus aminte de păţania călătorului în vreme ce încercam să pricep ce se întâmplă, astăzi, în Rusia. Mai precis, ce l-a apucat pe Vladimir Putin? În ce îi priveşte pe supuşii săi, ei se poartă ca africanii din poveste. În diverse interviuri luate pe stradă, ruşii sunt întrebaţi ce cred despre "operaţiunea specială". Unii refuză să răspundă. De teama consecinţelor, presupun. Câţiva, suflete curajoase, condamnă invazia şi pe lunatecul care a ordonat-o. Dar mulţi pur şi simplu reproduc absurdităţile de la televiziunea rusă. Aşa că singurul lucru care contează cu adevărat, în Rusia contemporană, este voinţa dictatorului. Dacă mâine el susţine că a descoperit extratereştii în Ucraina, atunci mulţi ruşi vor susţine operaţiunea de lichidare a monştrilor verzi, cu antene.

Să ne întoarcem la subiect, aşadar. Pentru cei care ascultă atent, Putin şi-a telegrafiat intenţiile de ani de zile. Mai precis, de prin 2009, de când s-a întâlnit cu un călugăr, Tihon Shevkunov. Am zis "călugăr" pentru că asta este, în acte. În realitate, pentru că biserica rusă şi statul rus sunt greu de separat, Tihon Shevkunov ar putea fi descris mai degrabă drept un oficial în sutană. Mitropolit de Pskov şi considerat drept un fel de confesor al lui Putin, Shevkunov este unul dintre cei care i-a băgat în cap lui Vladimir Putin că el ar putea fi, cumva, un om pentru istorie. Acum, termenul "istorie" trebuie înţeles în sensul în care este folosit de propaganda rusă. S-ar traduce, pentru o minte raţională, drept "halucinaţie colectivă produsă la comanda serviciilor secrete, pentru a manipula cu neruşinare maximă opinia publică".

Schema este simplă. Vladimir a fost Mare. Vladimir va fi Mare. Slavă lui Vladimir!

De când s-a întâlnit cu Tihon Shevkunov, dictatorul de la Kremlin a început să patroneze un cult al lui Vladimir cel Mare al Kievului. La Moscova, în 2016, a fost plantată o statuie uriaşă a "Sfântului Vladimir". Încă din 2014, Putin justificase invadarea şi anexarea peninsulei Crimeea pe motiv că... Vladimir cel Mare s-ar fi creştinat acolo.

Aţi descoperit vreun sens aici? Nici eu.

Însă din punctul de vedere al lui Vladimir Vladimirovici Putin, totul se leagă. Vladimir egal Vladimir. Plus că asta îl scuteşte să se mai preocupe de o problemă care i-a vexat mereu pe conducătorii Rusiei (şi URSS-ului). Cine urmează? Într-o ţară democratică precum Ucraina, chestiunea este decisă pe baza alegerilor. Unul vine, altul pleacă. Volodimir (numele este versiunea ucraineană a lui Vladimir) Zelensky a fost ales pe o perioadă limitată. Dar în Rusia, ţarul este pentru eternitate. Putin a decis deja, încă din anii '90, că el nu se va lăsa scos din Kremlin. La fel ca presupusul său înaintaş medieval, el a primit un mandat de la Dumnezeu.

Avem, în esenţă, o întâlnire între doi frustraţi. În 1990, Gheorghi Shevkunov (viitorul Tihon) a publicat un articol în care îşi exprima îngrijorarea că democraţia va afecta Biserica ortodoxă rusă. În acelaşi timp, în Republica Democrată Germană, un mărunt funcţionar KGB (Vladimir Putin) vedea cum democraţia din Europa l-a lăsat fără salariu şi fără legitimaţia cu care îi speria pe est-germani.

Scânteia a fost comemorarea a "o mie de ani de la creştinarea Rusiei Kievene", în 1998. Tihon a fost numit în comitetul de organizare. Putin, care abia se urcase pe cal, la Moscova, a simţit că evenimentul poate fi exploatat în beneficiul ultra-naţionalismului.

Ceva asemănător s-a petrecut în Germania nazistă. Un grup din conducerea de la Berlin, în frunte cu Himmler, şeful SS-ului şi al lagărelor de exterminare, a cultivat o teorie abracadabrantă, despre originile "nordice" ale "rasei ariene". Unii dintre aceştia au încercat chiar să construiască un fel de religie neo-păgână, cu care să înlocuiască creştinismul.

Desigur că ambele (veliko-rusismul lui Putin şi arianismul lui Himmler) sunt nişte caricaturi primitive din punctul de vedere al evidenţei istorice. Vladmir (Valdermar) nu era rus, ci viking. Convertirea la creştinism avea cauze politice (alianţa cu imperiul bizantin). Iar viaţa sa nu era deloc a unui sfânt, cronicile vremii abundă în menţiuni despre crimele şi beţiile sale. Indiferent însă de aceste aspecte, ideea că un prinţ din secolul al X-lea era preocupat de problema naţională este ridicolă.

Nu însă şi pentru Putin, care s-a izolat de la începutul pandemiei. Din câte se pare, are cu ce să îşi ocupe mintea. La o vârstă la care trebuia să fie demult la pensie, omul fantazează despre destinul istoric al lui Vladimir. Şi o lume întreagă aşteaptă, cu sufletul la gură, să vadă pe unde îl mai poartă cărările imaginaţiei.