Suntem guvernaţi de o sectă religioasă?

S-ar putea să vi se pară ciudat, însă răspunsul este afirmativ. Pentru a înţelege de ce susţin asta, puţină istorie recentă. Până în 1989, statele din Estul Europei erau guvernate de partide comuniste. Nu mai este de mult o noutate că ideologia acestor partide era destul de diferită de aceea a partidelor politice dintr-o democraţie. În anii 1930, cu referire la stalinism şi la nazism, a apărut un termen care descria foarte bine această situaţie: "religie seculară". Cultul personalităţii, profeţii politice, promisiunea mântuirii, ritualuri cvasi-religioase, un text canonic al unui sfânt fondator - acestea erau caracteristicile principale ale regimurilor comuniste instaurate după Al Doilea Război Mondial.

După căderea bruscă a acestor regimuri lumea a traversat un moment de confuzie. Comunismul căzuse, foarte bun, dar ce urmează? Mulţi oameni, de o parte şi de alta a fostei Cortine de Fier, au crezut că terenul a fost monopolizat de liberalismul occidental. În ordine teoretică, acest sentiment a fost exprimat, între alţii, de Francis Fukuyama, în celebra sa carte "Sfârşitul istoriei şi ultimul om" (1991).

Nu a trecut mult până să se observe că lucrurile erau, vorba filozofului bulgar, ceva mai complicate. Începutul mileniului trei a adus, printre altele, revenirea în forţă a fundamentalismului religios, în primul rând a celui islamic. Începută ca "luptă împotriva terorismului", a urmat o confruntare ce marchează până în acest moment scena relaţiilor internaţionale.

Puţini însă au observat un aspect, cred, important. Democraţiile occidentale nu au ieşit prea bine din această confruntare. Şi nu mă refer acum la înfruntări cu state precum Iranul sau la campanii contra unor mişcări precum Al-Qaeda, ci chiar la cultura politică şi legală a Occidentului. Până la finele anilor 1990, statele occidentale erau, fără discuţie, seculare. Creştinismul avea, desigur, o anumită influenţă în unele ţări, mai ales în cele unde populaţia majoritară era catolică, dar chiar şi acolo religia era în mare măsură separată de instituţiile publice. Chiar mai mult: în cazurile, rare, în care exista un conflict între religia creştină şi instituţiile publice, acestea din urmă aveau, aproape invariabil, câştig de cauză.

De mai bine de douăzeci de ani însă, peisajul s-a schimbat. Statul democratic s-a dovedit uşor de intimidat. A fost nevoie doar de câteva atentate pe străzile unor capitale pentru ca guvernele europene să înţeleagă că nu trebuie să se pună cu Islamul radical şi cu milioanele de imigranţi pe care tot ele le invitaseră să treacă graniţa, legal sau nu. De atunci "sentimentele" unor comunităţi religioase (nu doar ale musulmanilor) au devenit mai importante decât litera Constituţiei.

Altă schimbare a devenit vizibilă abia în timpul pandemiei din 2020-2022. La începutul acestei perioade se părea că guvernele, dar şi opinia publică, ascultă de dictatele ştiinţei. Nu a trecut mult până ce am constatat că ne înşelam. Prima dată pe internet am început să dăm peste oameni care ştiau mai bine. În parc m-a oprit un moş care mi-a explicat că americanii au făcut virusul şi că vaccinurile au cipuri electronice. Apoi au început şi politicienii, muzică de pe acelaşi portativ. Mai ţineţi minte cum un deputat sărea la bătaie pentru că i s-a spus să poarte mască? Sau cum actualul Prim-ministru susţinea că îşi cumpără medicamente ruseşti anti-Covid, din piaţă?

Marea problemă este însă alta. Şi în Occident, dar şi aici, în Est, ideologia dominantă a spaţiului democratic, liberalismul, a intrat în declin. Sistemul de partide s-a mutat mult spre Stânga. Dar nu către Stânga "normală" şi nici măcar aceea revoluţionară, ci către ceva mult mai bizar.

Aceasta este o Stângă obsedată de problema identităţii, personale şi de grup. Sexul şi rasa: acestea sunt marile teme pe care este construit discursul noilor actori politici. În linii mari, este povestea unei mari nenorociri, tip "Femeile au fost chinuite!". Este identificat şi un personaj monstruos, de-a dreptul mitologic, care a făcut rău timp de generaţii. "Supremaţia masculină", "Imperialismul alb", etc. Şi în locul unei liste clasice de revendicări, avem perspectiva unei apocalipse sociale ("Încălzirea globală") şi promisiunea unei mântuiri ("egalitatea de şanse"). Totul exprimat într-un jargon absolut impenetrabil: "intersecţionalitate", "rasism sistemic", "microagrasiune", "bias implicit", etc. Iar aceste formule nu mai sunt doar proprii unor grupuscule politice, au intrat în vocabularul marilor partide şi dau tonul politicilor publice.

Acest tip de discurs a decolat de mult de pe teritoriul realităţii. Suntem în plin supra-realism. Luaţi, spre exemplu, problema "genului". Trebuie să fii membru al unui cult religios pentru ca să crezi că o declaraţie de credinţă schimbă, prin faptul de a fi rostită, realitatea. Eu, dacă spun "Începând de astăzi, sunt Alexandru Ioan Cuza!", nu se va întâmpla nimic - sau poate vreun vecin milos va suna la spitalul de boli mintale. Dar dacă un adept al cultului Woke spune "Eu mă declar femeie!", asta este suficient. Cine spunea că vremea credinţelor magice a apus?

Chiar mai mult: aceşti oameni au pretenţia radicală să spunem ca ei şi să facem ca ei. Că "realitatea" este aceea pe care o declară ei solemn. Că datele simţurilor şi ale raţiunii nu mai au nici o valoare. Vom fi ceea ce stabilesc ei că trebuie să devenim.