Ţara noastră - Bambi în ograda FMI

Acordul preventiv încheiat, acum doi ani, de România cu Fondul Monetar Internaţional expiră la finalul lunii septembrie a anului curent şi mediul politic autohton freamătă sub responsabilitatea retorică a dilemei dacă trebuie sau nu semnat unul nou. Atât puterea guvernamentală, cât şi opoziţia parlamentară îşi învârt discursurile pe acest subiect în jurul ideii de necesitate: are România cu adevărat nevoie de încă un acord cu FMI sau statul român ar putea "performa", de acum înainte, şi fără asistenţă din partea instituţiilor financiare internaţionale?

Tot în urmă cu doi ani, guvernul turc, condus de Recep Tayyip Erdogan, a pus în practică un demers asemănător cu plata datoriilor externe - reuşit în anul 1989 de România -, în mai 2013 Turcia achitându-şi integral datoria către FMI şi plătind o ultimă tranşă de 421 milioane de dolari. Dar, spre deosebire de Nicolae Ceauşescu, Recep Erdogan nu a vrut să încheie relaţia de lucru cu FMI, ba dimpotrivă, a dorit un rol de lider în cadrul acestuia: o lună mai târziu, Ankara a pus la dispoziţia instituţiei un fond de 5 miliarde de dolari, pentru finanţarea datoriilor statelor europene.

Procedând în acest mod, Turcia şi-a metamorfozat statutul de debitor avut în relaţia de peste 50 de ani cu FMI într-un statut nou, de creditor pentru alţii.

Comparativ cu România, statul turc nu duce lipsă nici de fonduri financiare proprii, nici de voinţă politică.

În Turcia, domină capitalul de sorginte autohtonă, deci chiar există o "economie naţională", care îi conferă statului turc putere de negociere cu alte state, cu companii multinaţionale şi în cadrul organizaţiilor internaţionale din care face parte. României îi lipsesc şi banii, şi perseverenţa politică subsumată unor obiective economice de nivel strategic şi cu caracter naţional. Pe scurt, România nu-şi propune să devină o putere economică prin ea însăşi, doar culege roadele preponderent pozitive ale investiţiilor străine venite în ultimii zece ani pe pământ românesc, ca nou teritoriu generat de expansiunea Uniunii Europene.

Prin urmare, statul român, ca administrator al acestei ţări, nu are postura de a negocia eficient, şi nu atât pe relaţia cu FMI, cât mai ales în raport cu piaţa financiară internaţională. Când se aşază la Bucureşti masa negocierilor, statul român şade pe un scaun care nu este al lui şi este ţinut de subţiori prin eforturile făcute, nu întotdeauna congruent, de Ministerul Afacerilor Externe şi Ministerul Finanţelor Publice. La acest moment, când este de maximă actualitate problema vulnerabilităţii statelor naţionale faţă de volatilitatea capitalului străin, România are, de fapt, o legătură simbiotică cu FMI: este precum puiul de căprioară Bambi, aflat mai la adăpost în ograda FMI, decât liber în pădure, unde îl pândesc destui lupi lacomi, deghizaţi în instituţii financiare private şi corporaţii cu cifre de afaceri mai mari decât multe state ale lumii.

Pentru statele slabe, taxa de protecţie percepută de FMI este de preferat devastării pe care o pot face marile bănci private, mai ales că oferă perspectiva de a sta la masă, mai devreme sau mai târziu, pe propriul scaun, aşa cum face Turcia acum. La polul opus, un exemplu din istoria recentă a Mexicului arată cum aceste bănci pot influenţa voinţa politică a unui stat pretins a fi suveran.

Astăzi, Statele Unite Mexicane sărbătoresc Ziua Naţională - La mulţi ani! -, 16 septembrie fiind ziua în care, acum aproape două secole, a început mişcarea de insurgenţă care a dus la obţinerea independenţei faţă de Spania. La 1 ianuarie 1994, în provincia mexicană Chiapas a început o altfel de insurgenţă, declanşată de un grup de guerillă denumit "Armata Zapatistă de Eliberare Naţională", căruia i s-a raliat mare parte din populaţia indigenă. Zapatiştii acuzau guvernul mexican de a fi surd la nevoile oamenilor şi i-au declarat război în ziua în care intra în vigoare Acordul NAFTA - ale cărui părţi semnatare erau cele trei state ale Americii de Nord - ,deoarece îl considerau defavorabil îndeosebi populaţiei rurale din Mexic. În mod particular, cereau ca populaţia locală să beneficieze echitabil de pe urma exploatării resurselor naturale, precum şi servicii medicale şi de învăţământ mai bune.

După două săptămâni de lupte intense, Biserica Catolică a negociat un armistiţiu între armata mexicană şi zapatişti, care a durat un an, iar aceştia din urmă au păstrat controlul asupra unei părţi a provinciei Chiapas. În luna ianuarie a anului 1995, Banca Chase Manhattan a trimis un memoriu guvernului mexican, prin care îşi exprima opinia conform căreia "deşi mişcarea zapatistă nu reprezintă o ameninţare fundamentală la adresa stabilităţii politice a Mexicului, ea este percepută ca atare de multe persoane din comunitatea de investitori. Prin urmare, guvernul trebuie să-i elimine pe zapatişti pentru a demonstra eficienţa controlului pe care îl exercită asupra teritoriului naţional şi a politicii sale de securitate". Autorul acestui memoriu a fost Riordan Roett, consultant pentru pieţe emergente al Băncii Chase Manhattan, devenit ulterior consultant şi pentru Consiliul Naţional de Informaţii al Agenţiei Centrale de Informaţii (CIA). Două zile mai târziu, armata mexicană a declanşat o ofensivă de proporţii în provincia Chiapas, reuşind să o "elibereze" de zapatişti şi chiar să alunge locuitorii satelor aliate acestora.

Banca Chase Manhattan avea dinainte o reputaţie mai puţin onorabilă, fiind cunoscută pentru afacerile făcute cu Germania nazistă, care au culminat cu blocarea depozitelor deţinute de evrei în Franţa ocupată. În anul 2000, a fuzionat cu J.P. Morgan & Co. şi a devenit J.P. Morgan Chase Bank, care în prezent are active de 2,6 trilioane de dolari şi face parte din grupul de bănci denumit "cei patru mari" din SUA. La rândul ei, Armata Zapatistă de Eliberare Naţională a supravieţuit şi încă deţine controlul asupra unei părţi din provincia Chiapas.

În contextul acestui istorii, ce trebuie remarcat este faptul că nicio bancă nu a transmis vreun memoriu prin care să îndemne guvernul federal mexican să "controleze eficient teritoriul" pe care, de facto, îl stăpânesc cartelurile de droguri din Mexic. Aşadar, nu cartelurile constituie o problemă, ci potenţialul unor mişcări revoluţionare de a destabiliza guverne care le sunt favorabile marilor instituţii private de creditare.

România este membră a FMI şi are în interiorul Fondului aliaţi, cu sprijinul cărora poate evolua pe modelul Turciei sau urmând o cale proprie. Un nou acord de tip preventiv poate preveni (sic!) până şi derapaje ale puterii politice de la Bucureşti, oricare va fi ea în perioada următoare, în special pe direcţii sugerate "amical" de emisarii cenuşii ai unor astfel de bănci private străine. Relaţia cu FMI este, de fapt, singurul "spate" pe care îl are România în raport cu piaţa financiară internaţională.