Testul democraţiei

Hotărârea parlamentului olandez de a recomanda guvernului de la Haga să nu susţină anul acesta aderarea României şi Bulgariei la spaţiul Schengen - dincolo de discuţiile privind starea statului de drept, a corupţiei şi a crimei organizate în cele două ţări est-europene - este o dovadă a capacităţii de şantaj pe care extrema dreaptă o are nu doar în ţara lalelelor, ci şi aiurea. Din ce în ce mai mult agenda politică este confiscată, direct sau indirect, de extrema dreaptă. În cazul Olandei nu este nici măcar o noutate: deja de două decenii o extremă dreaptă fără complexe, de la Pim Fortuyn şi partidul său încoace, a marcat politica. Şi dacă partidele dispar, electoratul lor rămâne şi se orientează spre noile oferte extremiste (de la Lista Pim Fortuyn la Partidul Libertăţii al lui Geert Wilders până la Forumul pentru Democraţie al conspiraţionistului Thierry Baudet). Nu este vorba despre partide, ci despre o parte a societăţii care variază în funcţie de cicluri, dar care rămâne puternic ancorată într-o tradiţie fascistă care nu-şi spune numele. Pentru a-l înţelege şi eventual a-l atenua, acest fenomen trebuie - ca orice maladie politică - mai întâi diagnosticat. Pentru a descrie această stare de fapt unii preferă să vorbească despre populism de dreapta, pe câtă vreme alţii de iliberalism.

Partidele populiste de dreapta - pentru că populismul, aşa cum am mai discutat în aceste pagini este mai degrabă o metodă de comunicare politică decât o ideologie, care se pretează la interpretări de dreapta, cât şi de stânga - proliferează în toată Europa, în ţări cât se poate de diverse precum Austria, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa sau Olanda. Dar recentele alegeri din Suedia (cu Democraţii Suedezi în a doua poziţie, deşi fără să fi reuşit o evoluţie spectaculoasă) şi Italia (cu Fraţii italieni pe prima poziţie şi laminând vechea extremă dreaptă şi populismul berlusconian), precum şi cele din Belgia, din mai 2019 (cu Interesul flamand -Vlaams Belang - pe al doilea loc, în condiţiile în care Alianţa flamandă, partidul de pe primul loc pare să treacă de la populism-naţionalism spre extremă) ne obligă să facem câteva distincţii.

Suedia, cu atât de cunoscutul său stat social, a fost privită multă vreme ca o excepţie: un spaţiu paradisiac al respectului pentru drepturile omului. Ori, chiar dacă nu au devenit cel mai influent partid din ceea ce unii consideră a fi dreapta spectrului politic suedez, Democraţii suedezi au făcut demonstraţia că excepţionalismul suedez nu este decât o iluzie. S-ar putea ca teoria lui David Anders, profesor la Portsmouth, care explica că modelul social democrat suedez s-a bazat dintotdeauna pe omogenitate etnică, iar când nici modelul, nici omogenitatea nu mai există, o jumătate din suedezi preferă autoritarismul de extremă dreapta, să nu fie atât de extravagantă pe cât pare la prima vedere. Pentru că, aşa cum s-a văzut din primele decizii ale noului guvern suedez, din care Democraţii suedezi nu fac parte, dar care nu poate supravieţui fără sprijinul acestora, democraţia suedeză este acum sub presiune.

În acelaşi timp, succesul Giorgiei Meloni în Italia este mult mai clar, iar în acest caz folosirea termenului "populist" este cel puţin inadecvată. Din contră, aici este evidentă o linie ideologică iliberală inspirată dintr-un fascism prea puţin retuşat.

În cazul Suediei, unii descriu Democraţii Suedezi ca fiind un partid populist, iar împricinaţii au încurajat această descriere renunţând la poziţia eurosceptică încă înaintea alegerilor europene din 2019. Dar ar putea fi acest partid unul iliberal aşa cum este cazul Fraţilor italieni (Fratelli d'Italia)? Deşi am mai insistat asupra acestui aspect, cred că este important să subliniem că iliberalismul este în primul rând o reacţie împotriva liberalismului. În acest sens, problemele legate de integrarea migranţilor şi de controlul criminalităţii au fost prezentate ca şi consecinţe ale laxismului liberal, social democraţia suedeză fiind asociată acestei orientări ideologice. Deci, programul şi retorica partidului pledează pentru calificarea acestuia ca iliberal. Iar de la iliberalism la fascism distanţa este foarte mică.

Dar chiar contează acest diferenţiere între populism şi iliberalism? Contează, şi încă foarte mult: fascismul, spre deosebire de populism, îşi propune să desfiinţeze democraţia, şi pentru a justifica acest lucru o defineşte ca fiind liberală. Dar faptul că atât fascismul, cât şi populismul de dreapta radicală promovează stereotipul unui inamic - fie acesta extern sau intern - care a umilit ţara (cum o fac olandezii acum cu România) creează premisele apariţiei miraculoase a liderului providenţial care va reda demnitatea pierdută (Trump, Putin, Meloni etc.).

Retorica populistă care împarte societatea între nativi şi alogeni a dus la normalizarea ideilor fasciste. Pentru că ideile fasciste/legionare n-au dispărut niciodată, iar faptul că uneori sunt privite ca fiind populiste, nativiste sau naţionaliste se datorează doar iluziei că participarea la alegeri le-ar face democratice. E ca şi când victoria lui Hitler în alegerile din 1932 ar fi transformat Partidul Naţional Socialist într-un partid democratic! Ori, alegerile nu sunt decât un instrument care poate fi folosit în orice sens: ele sunt democratice doar dacă societatea în care se realizează este democratică.