The Great Pretenders

Băncile centrale ne "ameninţă" de ani buni cu sfârşitul iminent al crizei şi se angajează în campanii propagandistice costisitoare pentru sus­ ţinerea mo­ralului po­pulaţiei.

Poate că mai sunt dreptcredin­cioşi care se adapă la "scripturile" lor, majoritatea din rândul autorităţilor guvernamentale interesate în perpetuarea iluziei, dar din strane se aud tot mai puternic vocile nemulţumiţilor cărora li s-a promis prosperitate veşnică prin tipărire ne­limitată.

Acum, bancherii centrali par să "plutească fără ţintă într-o lume a lor", fiind mânaţi de "pretenţiile măreţe" pe care trebuie să le "viseze singuri", după cum arată versurile unei melodii de succes a grupului Queen, care, din fericire, are un subiect mult mai ancorat în realitate.

Dar mai există şi excepţii pentru care şlagărele băncilor centrale sună, mai degrabă, a marşuri funebre. "Sunt disperat. Chiar sunt. Autorităţile par a fi învăţat foarte puţin din Marea Recesiune şi prăbuşirea creditării. Cred că una dintre cele mai mari lecţii pe care ar fi trebuit să le înveţe este propria lor ignoranţă des­ pre modul cum funcţionează sistemul şi propria lor failibilitate". Aşa scria recent Albert Edwards, analist la Société Générale.

Edwards se întreabă dacă nu cumva Mark Carney, viitorul guvernator al Băncii Angliei, este următorul Alan Greenspan. Pentru cei care mai cred că Sir Greenspan îşi merită titlul, economistul de la Société Générale ne amineşte că l-a numit, în 2005, "criminal de război economic", în timp ce majoritatea îl considera "cel mai mare bancher central care a trăit vreodată".

Din acest motiv, Albert Edwards este îngrijorat de faptul că actualul guvernator al Băncii Canadei este numit "cel mai mare bancher central al lumii" şi se întreabă dacă nu cumva "moştenirea sa va fi la fel de distructivă".

Dar de unde vine pesimismul lui Edwards, pe lângă faptul că realitatea ultimilor ani i-a confirmat cele mai negre previziuni? Oare chiar sunt bancherii centrali subjugaţi de "realitatea virtuală" a propriilor modele economice?

Se pare că asta este convingerea sa şi nu există, deocamdată, destule argumente pentru a fi invalidată. "Cel mai periculos lucru în ceea ce priveşte actuala conjunctură este convingerea absolută a bancherilor centrali că pot controla evenimentele", scrie Edwards în urma unor declaraţii optimiste ale lui Mark Carney.

Dylan Grice, coleg cu Edwards înainte să plece de la Société Générale la un fond de investiţii elveţian care îşi alocă 60% din capital în metale preţioase, scria că "factorii decizionali sunt necinstiţi faţă de public prin proiectarea unei aparenţe a cunoaşterii şi controlului", deoarece "pur şi simplu ei nu ştiu dacă noi relaxări cantitative vor fi eficiente".

În cadrul proiectului "Academica BNR", guvernatorul Mugur Isărescu şi-a intitulat prezentarea "Ce poate şi ce nu poate face o bancă centrală". Din notele sale publicate pe site-ul BNR, nu rezultă decât marea confuzie a celor chemaţi să apere, în primul rând, integritatea banului: deciziile de politică monetară se transmit cu întârziere, modelele utilizate nu reprezintă decât o parte "din setul posibilelor reprezentări simplificate ale realităţii", iar "proiecţiile nu pot fi decât imperfecte".

Concluzia nu poate fi decât aceea că băncile centrale acţionează în necunoştinţă de cauză, la presiunea celorlalte autorităţi ale statului, fiecare trebuind să arate o atitudine proactivă, să arate că fac ceva.

Albert Edwards recunoaşte că "presiunea de a face ceva în faţa evoluţiilor economice negative este covârşitoare", deoarece electoratul cere acţiune pentru a se contracara orice suferinţă economică, dar ajunge la concluzia că a venit timpul şi pentru inacţiune. "Nu faceţi ceva, doar staţi acolo!", îi îndeamnă Edwards pe bancherii centrali. Este greu de crezut că vreun bancher central va urma acest sfat. La urma urmei, ei sunt ultimii apărători ai iluziilor şi ignoră consecinţele negative pe termen mediu şi lung ale acţiunilor prezente.

Chiar dacă "uneori oamenii nu vor să audă adevărul, deoarece nu vor să le fie distruse iluziile", după cum scria Friedrich Nietzsche, vine o vreme în care adevărul nu mai poate fi ţinut în afara porţilor cetăţii.

Înainte să scrie cartea de căpătâi a intervenţionismului economic postbelic, John Maynard Keynes arăta, în "Consecinţele economice ale păcii", că "guvernele pot confisca, pe neobservate, o importantă parte a bogăţiei cetăţenilor prin continuarea procesului inflaţionist".

Keynes îi atribuie lui Lenin o declaraţie care ar trebui să le ofere o serioasă pauză de gândire celor care acuză capitalismul pentru actuala criză economică: "Cea mai bună cale pentru distrugerea sistemului capitalist este pervertirea monedei".

Este destul să privim ce s-a întâmplat cu puterea de cumpărare a dolarului de la înfiinţarea Federal Reserve în 1913, pentru a oferi un răspuns la întrebarea "ce pot face băncile centrale". Un dolar din ianuarie 1913 avea aceeaşi putere de cumpărare cu 23,5 dolari din aceeaşi lună a anului 2013, ceea ce reprezintă o scădere cu aproape 96% a puterii de cumpărare a monedei americane.

Pervertirea naturii monedei din ultimul secol a făcut necesară şi "reconfigurarea" definiţiei pentru inflaţie. De la creşterea masei monetare, inflaţia a devenit creştere a preţurilor. Keynes utiliza definiţia clasică a inflaţiei când scria că "pe măsură ce inflaţia continuă şi valoarea monedei fluctuează, toate relaţiile permanente dintre debitori şi creditori, care stau la baza capitalismului, devin aşa de dezordonate încât devin de neînţeles, iar procesul de acumulare a bogăţiei degenerează într-o loterie".

Vă mai amintiţi inflaţia din anii '90? Acolo trebuie căutate cauzele principale ale crizei noastre actuale. Performanţa BNR a fost, într-adevăr, mult mai "impresionantă". În puţin peste douăzeci de ani a făcut cu mult mai mult decât Federal Reserve într-un secol. Un leu din ianuarie 1991 avea aceeaşi putere de cumpărare cu 2.500 de lei din aceeaşi lună a anului 2013 (n.a. lei vechi), ceea ce reprezintă o creşterea medie anuală a preţurilor de 42,5%, în condiţiile unei scăderi cu 99,96% a puterii de cumpărare a monedei noastre.

"Lenin a avut dreptate", proclamă Keynes, deoarece "nu există mijloc mai subtil şi mai sigur de răsturnare a bazelor societăţii decât pervertirea monedei". În opinia celui mai cunoscut părinte al intervenţionismului economic, procesul inflaţionist "antrenează toate forţele ascunse al legilor economice de partea distrugerii, şi o face într-o manieră pe care niciun om dintr-un milion nu o poate diagnostica". Keynes îi oferă, astfel, după aproape o sută de ani, un răspuns guvernatorului Isărescu.

Se pare că inflaţia este singurul lucru pe care îl fac "bine" băncile centrale, iar apoi încearcă să manipuleze "aşteptările inflaţioniste" ale populaţiei pentru a-i masca efectele distructive. Nimic altceva nu a funcţionat. Nici prognozele, nici creşterea economică sustenabilă şi, mai ales, nici aşa numita supraveghere prudenţială a sistemelor bancare.

Băncile centrale nu au reuşit să identifice bulele speculative din propria ogradă şi, bineînţeles, nu au luat nici măsuri de prevenire. Iar când excesele speculative şi-au dat sfârşitul sub povara creşterii exponenţiale a datoriilor, băncile centrale au făcut totul pentru a le resuscita cu orice preţ. Este de înţeles, deoarece alţii au trebuit să plătească preţul.

Asta nu le împiedică acum să ţină seminarii pentru a ne creşte gradul de educaţie financiară, deşi par să confunde creşterea exponenţială cu stabilitatea. "Cea mai puternică forţă din Univers este dobânda compusă", spunea odată Albert Einstein. Calculaţi cât de distructivă este această forţă când se manifestă sub forma creşterii preţurilor cu "doar" 2% pe an, deşi aceasta este stabilitate în jargonul de azi al băncilor centrale. Îndrăzniţi să mergeţi apoi către 4% sau 6% şi gândiţi-vă la pensiile pe care ar trebui să le primiţi peste 40 de ani.

Reglementările guvernamentale, tot mai multe şi mai confuze, coroborate cu valul monetar al băncilor centrale, reprezintă cea mai toxică reţetă pentru o depresiune economică fără sfârşit.

"Marea prosperitate apare doar dacă oamenii sunt liberi. Dacă reglementăm, încetinim şi poate prevenim - chiar inversăm - tendinţa către prosperitate", spunea odată John Templeton, unul dintre cei mai renumiţi investitori din istorie. Cuvintele sale vin parcă de la un membru al Şcolii Austriece de economie, dar experienţa sa nu este suficientă pentru guvernele de astăzi, care sunt convinse că pot reglementa drumul către prosperitate.

Ineficienţa măsurilor "neconvenţionale" adoptate de Federal Reserve îi nelinişteşte tot mai mult chiar şi pe foştii colegi ai lui Ben Bernanke, atât din mediul academic cât şi de la Fed.

"Dominanţa fiscală, care se referă la situaţia în care banca centrală este forţată să cumpere obligaţiunile guvernamentale şi să finanţeze deficitele prin inflaţie, poate deveni prioritară în faţa ţintirii inflaţiei, indiferent cât de puternic este angajamentul faţă de aceasta", scria recent Frederic Mishkin, profesor la Columbia University şi fost guvernator în cadrul Federal Reserve, conform unei ştiri Bloomberg.

Cu câteva zile înainte, bursele internaţionale înregistrau scăderi semnificative ca urmare a "îngrijorărilor privind riscurile continuării programului de relaxare cantitativă". Aceste îngrijorări s-au manifestat chiar în cadrul ultimelor şedinţe de politică monetară ale Federal Reserve, iar Bernanke se pare că este tot mai singur în vârful piramidei de hârtie.

Cu mult înainte ca Edwards să ajungă la concluzia că "umilinţa şi failibilitatea sunt lecţiile neînvăţate din criza creditării", Einstein era de părere că "oricine caută să se se proclame ca judecător al adevărului şi cunoaşterii este zdrobit de râsul zeilor."

După ce s-au erijat timp de mai multe decenii, mai ales de la renunţarea unilaterală a Statelor Unite la etalonul aur, în deţinătoare ale adevărului monetar, băncile centrale se comportă acum asemeni Vrăjitorului din Oz.

"Marele Oz a vorbit. Nu daţi atenţie omului din spatele cortinei", încerca "vrăjitorul" să o convingă pe Dorothy şi pe însoţitorii ei. Dar Dorothy a tras cortina şi Sperietoarea de Ciori a constatat că Marele Vrăjitor din Oz nu este decât un impostor. Iar Olimpul răsună de nesfârşitele hohote ale zeilor...