Tragice erori de strategie

Întrebat de un realizator grăbit: Ce se întîmplă în Gaza?, am răspuns fără să clipesc: nimic. Omul nu avea nevoie de ideile mele, ci doar de un chip şi o voce. Cu aerul convins că-mi face o favoare, alegîndu-mă să comentez, alături de el, ştirile care spărgeau monotonia zilelor în care trebuia să facă dintr-un accident de circulaţie, un viol şi o moarte subită, subiecte pentru talk show-ul zilei, era pregătit pentru orice peroraţie, menită să îmbrace în cuvinte imaginile exploziilor spectaculoase ale bombelor, pe timp de noapte, care se derulau pe monitor. Răspunsul meu l-a năucit. Cum nimic? Păi, ce vedem noi nu exis­tă, nu se întîmplă, nu modifică nimic, nu are un nume? Sunt operaţiuni militare de amploare, domnule, n-ai auzit, zeci de mii de soldaţi! Cum nu e nimic? Mor oameni, e război în toată regula!

Nimic nou, din punct de vedere politic, aş fi vrut să spun, dar n-am mai apucat. Omul meu găsise firul de care să tragă pentru a-şi face emisiunea interesantă. Avea de luat la palme pe unul care, ori era prost ca noaptea, ori o făcea pe prostul, apucîndu-se să contrazică evidenţa, vizibilă pentru oricine pe ecranul televizorului.

Nimeni nu poate ignora, desigur, tragediile umane, sutele de morţi, de răniţi, distrugerile, traumele spaimei de moarte, ori ale pierderii într-o clipă a adăpostului şi a familiei, teroarea lipsei de soluţii pentru cele mai simple nevoi ale oricărei fiinţe umane, care are dreptul să vadă ziua de mîine. Acestea sunt singurele lucruri noi, de fiecare dată cînd violenţa se dezlănţuie, dincolo de "pragul acceptabil", într-o zonă de conflict, cum este Orientul Mijlociu. În rest, din păcate, nimic nou. Doar o repetare a aceloraşi greşeli de strategie politică, care fac de fiecare dată situaţia să pară fără ieşire.

Greşeala fundamentală este, desigur, a politicienilor care continuă să vadă în utilizarea forţei militare calea pentru atingerea scopurilor lor. Iar partea cea mai proastă este că au motive să nu iasă din această logică. Singura formă de organizare politică a palestinienilor, realizată de la momentul în care ONU a decis prin rezoluţia sa nr. 181, din 29 noiembrie 1947, crearea a două state în teritoriul Palestinei, a fost cea a unor organizaţii para-militare care au făcut din refuzul unui stat palestinian, din dis­trugerea totală a Israelului şi din acţiunile teroriste, emblema lor identitară, pe plan intern şi internaţional. Hamas, Al Fatah, OEP etc. sunt doar nume diferite ale aceluiaşi calapod, chiar dacă au sponsori diferiţi. De cea­laltă parte, rezistenţa armată faţă de ameninţarea totalei aneantizări, a rămas, de la crearea Statului Israel, mecanismul cel mai important de legitimare a fiecărei noi generaţii de politicieni. Chiar şi cei care s-au dedicat cultivării proceselor de pace, iniţiate fie de Statele Unite, fie de europeni, au făcut-o convinşi, atît la plecare, cît şi la sosire, că o soluţie acceptabilă ambelor părţi este un fel de quadratură a cercului: e interesant să cauţi soluţia, dar ştii din capul locului că nu este posibilă, în limitele geometriei euclidiene, adică ale realităţii căreia îi suntem prizonieri. Atît de partea israeliană, cît şi a palestinienilor, elitele politice şi o bună parte a populaţiei trăiesc, din păcate, în prizonieratul ideii că violenţa este singura cale cu şanse să mişte lucrurile dintr-o inerţie plină de neajunsuri; că este un rău, dar un rău necesar şi inevitabil. Încercarea actuală de-a dizolva problemele nesoluţionate ale conflictului palestiniano-israelian în cadrul mai larg, al războiului împotriva terorismului, nu ajută cu nimic lucrurile, nici pentru Israel, nici pentru palestinieni.

A doua greşeală aparţine celor care au influenţă reală asupra actorilor nemijlociţi ai dramei Orientului Mijlociu. ONU a greşit încă din 1947 şi continuă de atunci să persiste în greşeala de-a fi acceptat refuzul creării Statului Palestinian, ca pe un act care nu privea organizaţia şi nu avea cum să influenţeze situaţia pe teren. URSS a greşit calculul strategic cînd a incitat, sponsorizat şi ulterior a sus­ţinut fără rezerve soluţia refuzului creării Statului Palestinian, promovînd pe termen lung confruntarea palestinienilor cu Israelul. Această moştenire se regăseşte şi astăzi în politica Rusiei, pentru că s-a dovedit o unealtă versatilă, chiar dacă costisitoare, în competiţia cu Statele Unite. Cum preţul, în vieţi umane, îl plătesc palestinienii, "aranjamentul" a fost considerat acceptabil pentru Moscova. Chiar şi Israelul a greşit strategic opunîndu-se atîta vreme creării Statului Palestinian. Politicienii care au vrut să schimbe această linie politică greşită s-au izbit, însă, de rezistenţa internă, de incapacitatea sincronizării ciclurilor politice locale, cu marea soluţie a unei păci cuprinzătoare în Orientul Mijlociu.

Statele Unite, de la Preşedintele Carter încoace, repetă greşeala de-a crede că deţin toate cărţile necesare pentru a convinge ambele părţi să negocieze o soluţie definitivă de pace. Soluţii s-au găsit, mereu, dar pe teren nimeni nu a avut mijloacele de-a le face viabile, politic. Europa greşeşte grav, prin exces de închipuire. Se închipuie un actor politic în zonă, cînd tot ceea ce a putut face a fost să joace rolul "poliţistului bun" - fonduri pentru Autoritatea Palestiniană, într-un scenariu gestionat defectuos de Statele Unite şi Rusia.

În sfîrşit, greşeala repetată de fiecare dată, fără excepţie, mai ales de diferiţi lideri europeni dornici de-a se băga în seamă, de-a inventa "intervenţii" şi "desanturi" diplomatice, după izbucnirea violeţelor, ceea ce nu numai că nu ajută prea mult la rezolvarea de fond a temei, dar contribuie catastrofal la perpetuarea amăgirii că stingerea de moment a vîlvătăii poate ţine locul unei soluţii de fond.

În rest, şi în loc de morală, mă întreb cîţi dintre liderii politici implicaţi, zilele acestea, în aşa zisa soluţionare a noii crize din Orientul Mijlociu au avut vreodată răgazul să mediteze asupra înţelepciunii din cuvintele latine: Abisum, abisus invocat!