Turcia fără reţetă

Am aproape certitudinea că Turcia, cea mai mare putere NATO non-atomică, va defila în continuare la scară globală, fără reţete impuse din afară. Este unul dintre motivele pentru care Erdogan a fost demonizat. Încercându-se în fel şi chip eliminarea lui de la vârful puterii. Fireşte, este doar unul dintre motive. Dar Erdogan a rezistat.

În 2016, s-a pus la cale - nu există nicio probă că Washingtonul ar fi jucat vreun rol decisiv - înlăturarea printr-un puci a regimului Erdogan. Era vizată asasinarea acestuia. În mod cert, serviciile secrete din Statele Unite au ştiut până în detaliu ceea ce se punea la cale de junta militară. Dar nu l-au avertizat în niciun fel pe Erdogan. Cum a ştiut Washingtonul, a ştiut şi Moscova. Vladimir Putin însă l-a pus la curent pe liderul turc cu detaliile loviturii de stat, astfel încât acesta a putut ieşi învingător. După care, cum era şi normal, a urmat represiunea. Profitând de situaţia creată, Erdogan a mers însă mai departe. În plan intern, acuzându-i că fac parte din conspiraţie, a arestat şi a aruncat după gratii un număr scandalos de mare de oponenţi politici, de reprezentanţi ai societăţii civile, dar şi de jurnalişti care se exprimaseră critic la adresa lui. A readus o relativă linişte şi un relativ echilibru în ţară. Dar a dat apă la moară adversarilor săi din străinătate.

Turcia este o putere regională în principal, dar în multe situaţii joacă rolul de putere globală. Ca orice putere care este sau se crede gobală, Turcia aplică, mai ales în plan extern, propriile politici, refuzând să se alinieze liniilor directoare ale Washingtonului sau ale Uniunii Europene. Sau ale Kremlinului. Aşa se şi explică modul în care intervine de exemplu în războiul din Siria, precum şi politica îndreptată împotriva kurzilor, pe care Erdogan îi percepe drept adversari. Deseori Washingtonul este serios incomodat de politica de echilibru pe care o face Erdogan. Pe de altă parte, Ankara este un partener care nu poate fi sub nicio formă ignorat. Un partener militar, economic, politic şi geostrategic. Este motivul pentru care, până în prezent, nici Casa Albă, nici Departamentul de Stat şi nici Comisia Europeană nu l-au atacat în mod făţiş pe liderul turc. Şi nimeni nu a intervenit în mod vizibil în campania electorală, în ciuda faptului că mulţi au dorit şi au sperat ca el să piardă alegerile. Nu s-a întâmplat aşa. Are majoritatea absolută în Parlament şi toate şansele de a câştiga un nou mandat. Continuă să fie pe cai mari.

Şi pentru acest rezultat, care s-a încercat a fi manipulat, în orice caz prin intermediul cercetărilor de piaţă, care l-au dat cu obstinaţie câştigător cu o diferenţă apreciabilă de scor pe principalul său adversar, există o explicaţie cât se poate de simplă. În Turcia, singura soluţie pentru a crea şi menţine stabilitate este un joc la două capete, astfel construit încât să protejeze lumea şi valorile musulmane. Şi, în acelaşi timp, să promoveze valorile civilizaţiei europene. Este o condiţie sine qua non a stabilităţii. Sunt obligat să deschid o paranteză şi să afirm răspicat că nu toate statele lumii pot supravieţui aliniindu-se valorilor şi regulilor occidentale. Cel mai bun exemplu în acest sens este China. Turcia este într-o situaţie asemănătoare. Această situaţie fie nu este înţeleasă, fie pur şi simplu nu este tolerată de Statele Unite şi de Uniunea Europeană. Este unul dintre motivele pentru care, deşi există angajamente în acest sens asumate cu ani de zile în urmă, Turcia nu este primită, sub diverse pretexte, în Uniunea Europeană. Situaţie care o determină să acţioneze mult mai independent decât îşi doresc Statele Unite şi UE.

Regimul Erdogan, după ce, prin măsurile pe care le-a implementat, a dinamizat întreaga economie, asigurând pentru cetăţenii ei tot mai multă prosperitate, la un nivel incomparabil cu situaţia anterioară, a intrat, ca de altfel toate celelalte state, într-o criză economică, care este de natură ciclică. Peste care s-a suprapus migraţia masivă, căreia a trebuit să-i facă faţă, războiul din Ucraina şi cutremurele devastatoare care au avut loc în acest an. Astfel încât regimul Erdogan nu mai are popularitatea de care s-a bucurat până de curând. În acelaşi timp însă, mai dispune de suficiente resurse pentru ca Erdogan să câştige un nou mandat în al doilea tur de scrutin. Analizând situaţia cu luciditate, este de preferat să se întâmple aşa. Nu fiindcă opozantul său ar putea fi utilizat ca o marionetă a Statelor Unite. Ci pentru că altfel situaţia din Turcia ar deveni extrem de instabilă. Cum ar putea reprezentantul unei coaliţii formate din mai multe partide să facă faţă unui Parlament în care majoritatea este deţinută de partizanii lui Erdogan? Cum ar mai putea face în aceste condiţii ca Turcia să joace şi în continuare un rol relevant în politica regională şi mondială? Cine ar garanta revirimentul economic, în condiţiile în care Turcia ar fi fracturată din punct de vedere politic?