Turcia, între autocraţie şi iluzia libertăţii

În Turcia, după modificarea Constituţiei în 2017, Recep Tayyip Erdogan controlează întregul aparat de stat, armata şi justiţia. Armata, care fusese arbitrul puterii după Mustafa Kemal Ataturk, fusese deja epurată de "elementele ostile" după aşa zisa tentativă de lovitură de stat din 2016, în timp ce justiţia a devenit o simplă anexă a puterii executive. Instaurând un regim prezidenţial, prin modificarea Constituţiei Erdogan a adus guvernul formal sub conducerea preşedintelui, des­fiinţând funcţia de prim ministru şi a transformat Parlamentul într-o simplă cameră de înregistrare a deciziilor "sultanului". De aceea, cu un asemenea control al puterii şi foarte probabila intervenţie a Rusiei în desfăşurarea alegerilor din 14 mai este puţin probabil ca puterea să treacă la opoziţie.

Deja candidatura lui Erdogan este o problemă constituţională în sine, pentru că în 2017 nu s-a votat o nouă constituţie, ci doar s-a modificat Constituţia precedentă. Or, Constituţia turcă limitează numărul mandatelor prezidenţiale la două, Erdogan nefiind - teoretic - eligibil pentru un al treilea mandat. Sigur, Constituţia turcă permite unui preşedinte să candideze pentru un al treilea mandat doar în cazul în care al doilea mandat a fost scurtat de convocarea anticipată a alegerilor şi cu condiţia ca această situaţie să aibă sprijinul unei majorităţi calificate de trei cincimi din parlamentari, adică 360 din 600 membrii ai parlamentului. În 2023 alegerile prezidenţiale au fost convocate însă cu doar o lună mai devreme decât era planificat iniţial, deci mandatul nu a fost scurtat, Erdogan prezentând această discrepanţă ca pe o ajustare administrativă justificată de examenele universitare din iunie, luna în care ar fi trebuit programate alegerile.

Chiar dacă susţinătorii lui Erdogan consideră că revizuirea constituţională din 2017 duce automat la reînceperea numărării mandatelor, situaţia nu este aceeaşi ca în 1996 sau 2000 la noi, când unii contestau dreptul lui Ion Iliescu de a candida, pentru că primul mandat sub noua constituţie al fostului preşedinte român începea totuşi în 1992, pe când Erdogan fusese preşedinte ales din 2014 de sub aceeaşi Constituţie. Iar faptul că în 2018 au fost alegeri prezidenţiale anticipate nu se înscrie în ipotezele prevăzute de Constituţia turcă pentru a permite o nouă candidatură. Dar toate aceste dezbateri nu contează, pentru că nu există nicio instanţă care să se împotrivească puterii absolute a lui Erdogan. Unii ar zice că o astfel de instanţă ar putea fi totuşi poporul, cu ocazia votului din 14 mai, dar oare chiar ar putea pierde Erdogan putere?

În 14 mai au loc simultan alegeri prezidenţiale şi parlamentare. Dacă în cazul alegerilor prezidenţiale situaţia lui Erdogan este complicată, candidatul opoziţiei Kemal Kilicdaroglu, fiind favoritul sondajelor, în cazul alegerilor parlamentare AKP, partidul preşedintelui turc, este creditat cu cel mai mare număr de voturi. Doar dacă Kilicdaroglu ar câştiga din primul tur de scrutin împotriva lui Erdogan şi preşedintele în funcţie şi-ar recunoaşte înfrângerea, ar putea avea loc o schimbare prezidenţială. Dar aceasta nu ar însemna în mod automat şi pierderea puterii de către Erdogan. Coaliţia curcubeu care i se opune lui Erdogan este formată din partide foarte diverse, care cu greu pot găsi un numitor comun, altul decât schimbarea preşedintelui. Turcia ar putea intra atunci într-un scenariu de tip israelian, aşa cum a fost guvernul de coaliţie anti-Netanyahu, care a condus un an şi jumătate Israelul, dar care a eşuat în final.