Ucenicul vrăjitoral politicii româneşti

Un proverb medieval românesc spune că, "atunci cînd domnii se bat, iobagilor le tremură moţul". Altfel spus, scandalurile care izbucnesc între "cei mari" sunt păguboase pentru "cei mici", adică pentru populaţie. Or, în prezent, scandalurile dintre "cei mari", adică de la nivelul clasei politice româneşti, au atins o cotă mai ridicată chiar decît cea întîlnită altădată în campaniile electorale. Confruntarea care se poartă acum a atins cote atît de înalte dintr-o coincidenţă. Strategiile electorale ale celor două tabere politice principale, PSD pe de o parte, şi Alianţa PNL-PD, de partea cealaltă, s-au ciocnit într-o zonă cu cele mai puţin controlabile consecinţe - zona legitimării internaţionale.

Încă de la începutul guvernării PSD, strategia politică a acestuia a fost orientată spre integrarea europeană şi nord-atlantică. Guvernul Năstase a avut ca obiectiv strategic realizarea unei cotituri esenţiale pentru istoria României - cotitura către vest. O asemenea alegere era obligatorie. Pe măsură ce occidentul dezvoltat se întindea către estul european mai puţin dezvoltat, România avea de ales între a deveni ruda săracă a lumii europene moderne sau a rămîne o insulă exotică de sărăcie şi insecuritate într-o mare occidentală. Inclusiv această ultimă variantă nu putea fi decît temporară. Noul "imperiu" european cu baza în occident nu se mai construia, ca în vremurile trecute, în jurul Mediteranei, ci se întindea, de data aceasta, cu evidenţă, de la Oceanul Atlantic şi pînă la Marea Caspică. Puţinele insule de neintegrare pe care le lăsa în urma sa erau fie doar simple amînări, precum spaţiul fostei Iugoslavii, fie spaţii ale unei integrări speciale, precum Elveţia sau Norvegia. Iar pentru România, a rămîne una dintre ele, dar fără avantajele speciale ale Elveţiei sau Norvegiei, ar fi fost un dezastru.

Aşa încît, Guvernul Năstase a ales să-şi concentreze guvernarea pe integrarea europeană şi nord-atlantică. Cu atît mai mult cu cît lumea din jurul României se schimba repede şi radical. Pentru a-şi atinge obiectivul, guvernul avea nevoie de legitimitate internaţională. Trebuia să se elibereze de etichetele negative lipite pe fostul PDSR şi pe guvernările de pînă atunci. A făcut asta schimbînd conducerea la vîrf a partidului, renunţînd la alianţa cu PRM, investind un guvern considerat pro-occidental şi mai ales trecînd la aplicarea acelor reforme care nu au fost aplicate de zece ani de zile, de la macrostabilizare şi privatizare şi pînă la reformele instituţionale specifice statului de drept şi la dezinstituţionalizarea copiilor abandonaţi. Nu le-a făcut pe toate repede şi bine, pentru că nu suntem la Holywood, dar a făcut multe şi a început şi mai multe. L-au ajutat trei conjuncturi. În primul rînd, credibilitatea occidentală în creştere a preşedintelui Iliescu. În al doilea rînd, nevoia de aliaţi a lumii occidentale după atacul terorist de la 11 septembrie. În al treilea rînd, o schimbare radicală de optică în Uniunea Europeană, care a decis că România trebuie integrată alături de întreg spaţiul sud-est european.

A avut probleme, generate de propriile sale structuri şi conflicte interne, ca şi de inconsecvenţa politică a unor lideri. Unele le-a depăşit, altele nu. Dar, în final, după mulţi paşi înainte şi destui paşi înapoi, lucrurile păreau că merg pe calea cea bună, cînd s-a izbit de strategia inversă a Alianţei PNL-PD.

Alianţa PNL-PD, care s-a constituit tîrziu, a decis şi ea că cea mai bună strategie de a recîştiga puterea pierdută în 2000 este să obţină respingerea internaţională a PSD. În interior poziţia Alianţei este foarte slabă, cu atît mai mult cu cît ea a fost nevoită să accepte dominaţia parlamentară a PRM. De aceasta nu s-a eliberat în întregime nici acum, iar concepţia diferită dintre viziunea lui Traian Băsescu şi cea a lui Theodor Stolojan cu privire la cooperarea cu Vadim tocmai a produs, cu prilejul iniţiativei recente de moţiune de cenzură a opoziţiei, un nouă divergenţă între cele două partide ale Alianţei.

Dar Alianţa stă destul de bine în relaţiile internaţionale. Situaţia PD în Internaţionala Socialistă nu este grozavă, dar PNL şi-a păstrat bunele relaţii cu partidele liberale europene şi a a beneficiat şi de faptul că raportorul pentru România al Parlamentului European, deja celebra baroană Nicholson, este şi ea membră a liberalilor britanici. Drept care, Theodor Stolojan a luat drumul Bruxelles-ului şi, potrivit mass-mediei, i-a "pîrît" pe actualii guvernanţii colegilor săi ideologici. Preşedintele grupului liberal al Parlamentului European a reluat într-o declaraţie de presă plîngerile lui Stolojan, iar raportorul liberal al aceluiaşi parlament a amendat raportul pe care tocmai îl încheiase.

De partea cealaltă, a democraţiei-creştine şi populare, lobby-ul la Bruxelles a fost făcut de alte formaţiuni politice, de la PNŢCD şi pînă la AP.

Peste toate acestea s-a aşezat discursul politic al ONG-urilor implicate civic şi politic, de la Pro-Democraţia la organizaţiile etnice ale romilor, precum şi ofensivele politice ale mass-mediei, interesate de ridicarea, pe baza sprijinului internaţional, a statutului lor de a patra putere în stat.

Rezultatul a fost că, în final, clasa politică occidentală a ieşit "la bătaie" în sprijinul aliaţilor ei români. Pentru politicienii occidentali, integrarea României nu este o miză reală. Aşa cum a declarat cu cinism liderul liberalilor europeni, dacă România nu aderă la Uniunea Europeană în 2007, el personal nu o să aibă insomnii. Iar o declaraţie de presă în plus sau în minus, or un vot în plus sau în minus la raportul Parlamentului European este, pentru el, un gest necostisitor. Aşa că le-a făcut pe amîndouă, dînd astfel o mînă de ajutor Alianţei PNL-PD care vrea să cîştige alegerile din toamnă pe motiv că Uniunea Europeană nu-i vrea pe pesedişti.

La rîndul lor, politicienii Alianţei au preluat de la parlamentarii europeni acuzele la adresa guvernării pe care ei înşişi le sugeraseră şi au făcut din ele un motiv de a cere "demisia guvernului", visul oricărui politician al opoziţiei. Acest sistem de telefon fără fir a funcţionat şi România s-a văzut, cu populaţie cu tot, prinsă într-un ghem de interese contradictorii, în care cele 2,5 miliarde de dolari ale autostrăzii Braşov-Borş se amestecă cu tensiunile dintre SUA şi UE, cu adopţiile internaţionale, cu învăţămîntul în limba maternă a ceangăilor şi cu WC-ul din curtea ţăranilor români.

Aşa cum declara, neoficial, unul dintre liderii opoziţiei - opoziţia mai are şi politicieni de bună credinţă - "mie îmi este clar că ni se caută nod în papură". Asemenea ucenicului vrăjitor, opoziţia "democratică" a declanşat o problematică a integrării europene a României căreia le este dificil să îi facă faţă atît PSD, cît şi Alianţa.