Ucraina - deocamdată, un conflict fără soluţie

Un efort diplomatic atletic la Minsk, intens mediatizat, s-a terminat inconcludent, într-o evaluare prudentă, în pofida eforturilor protagoniştilor politici de a "injecta" sentimentul că rezultatul este semnificativ. Într-o evaluare realistă, a fost un eşec.

Formatul "normand" (numele - probabil, o satisfacţie platonică pentru francezi) al negocierilor a fost cel al discuţiilor "la vârf" Rusia-Ucraina, în prezenţa mediatorilor de facto Germania şi Franţa, reprezentate la cel mai înalt nivel, gazdă fiind preşedintele Belarus.

Este a doua încercare formală cu participare internaţională, dedicată soluţionării conflictului, după cea din septembrie 2014.

Rezultatul concret este o înţelegere privind încetarea focului la 15 februarie şi retragerea armamentului greu al forţelor ucrainene şi al separatiştilor dincolo de liniile unei zone tampon între combatanţi. Documentul semnat este cel privind "complexul de măsuri pentru punerea în aplicare a înţelegerilor de la Minsk din septembrie trecut" (traducere din rusă).

Firav... Cred însă că atât a fost posibil.

"Nodul" ucrainean a devenit tot mai încâlcit. Eforturile oneste ale negociatorilor au eşuat din cauza diferenţei acute de interese între toţi participanţii.

Ucraina doreşte restabilirea frontierelor sale iniţiale (în forma maximă, cele de înainte de preluarea Crimeii).

Rusia - pentru ea, problema Crimeii este închisă definitiv. Cu cât se prelungesc negocierile, cu atât mai mult toţi ceilalţi se apropie de acceptarea că "status quo ante" este irealizabil. Pentru ea, acum, important este ca separatiştii să fie acceptaţi la negocieri ca parteneri şi, pe această bază, estul Ucrainei să devină autonom, cu posibilităţi de dezvoltare politică mergând până la separare, care să fie recunoscută internaţional.

Germania - doreşte încetarea negociată a conflictului strategic şi economic, interesele sale sunt servite mult mai bine de către o Rusie mulţumită, decât o evoluţie spre asprirea conflictului. În această situaţie, Germania nu va mai avea nici o pârghie de influenţă majoră asupra deznodământului. De aceea şi-a asumat riscul îndemnării la negocieri şi a cauţionat de principiu cu prezenţa sa.

Franţa - prezentă din motive economice (navele Mistral vor putea fi livrate Rusiei într-o eventualitate a negocierii soluţiei problemei ucrainene). În plus, având pretenţia la "co-leadership" în problematica europeană, nu îi convine să lase locul de solist Germaniei. Pentru Germania, solo sau în duet nu are o importanţă de fond, dacă se obţine o soluţie stabilă şi general acceptată.

Dacă va fi un eşec, este mai bine ca blamul să fie distribuit între mai mulţi actori.

SUA - plasate pe o poziţie de expectativă, dau o şansă negocierilor, menţinând nealterată poziţia lor de principiu. Astfel, declaraţia dată imediat după negocieri menţionează "suveranitatea Ucrainei" şi că Rusia "trebuie să înceteze sprijinul dat separatiştilor şi să îşi retragă soldaţii şi echipamentul militar din estul Ucrainei".

Şansă minimă!

Elementele respective nu figurează nici măcar indirect în poziţiile comune exprimate la Minsk. În acest fel, declaraţia americană pune presiune asupra Germaniei şi Franţei prin subtextul acesteia - SUA îşi rezervă dreptul de a lua o decizie în ceea ce priveşte livrarea de armament ofensiv Ucrainei.

Rusia este deocamdată câştigătorul rundei actuale.

"Acordul" de la Minsk - în opinia mea, cuvântul "acord" mistifică realitatea - fixează un "status quo" favorabil separatiştilor şi Rusiei. De altfel, preşedintele rus a şi marcat acest punct în declaraţia dată după şedinţa maraton de negocieri: "...din păcate, autorităţile de la Kiev refuză contactele directe cu reprezentanţii republicilor populare Doneţk şi Lugansk". Ori dacă vrei soluţii pe termen lung, "trebuie pornit din viaţa reală... şi atunci, contactele directe sunt necesare".

Pe acest fond, acordul participanţilor că suveranitatea şi integritatea teritorială ale Ucrainei trebuie respectate sună ciudat şi neconvingător! Este de înţeles că domnul Poroshenko insistă asupra acestui principiu şi declară că nici vorbă de federalizare. Dar în contradicţie cu această poziţie, însuşi textul acordului pune atâtea condiţii Ucrainei încât te poţi întreba: care suveranitate, care independenţă, care integritate?

Este semnificativă însăşi definiţia zonei tampon.

La Minsk, în septembrie 2014, se vorbea clar de o zonă demilitarizată de-a lungul frontierei Rusia-Ucraina. Acum, nu se mai vorbeşte de aceasta decât cel mult indirect. Se accentuează însă lăţimea zonei tampon, dar unde se situează aceasta, încă mai rămâne de văzut.

Textul "complexului de măsuri" marchează un câştig categoric pentru separatişti, pentru Rusia. Textul poate fi consultat şi nu voi insista asupra lui. Dar există elemente a căror semnificaţie greu poate fi ignorată.

Astfel:

- Reluarea controlului graniţei de stat de către autorităţile ucrainene pe toată zona de conflict va fi posibilă după alegerile locale din raioane şi după intrarea în normalitate a sistemului politic spre finalul anului 2015, în condiţiile îndeplinirii punctului 11, după consultările cu reprezentanţii celorlalte raioane din Doneţk şi Lugansk (n.n. adică, cu separatiştii) în cadrul grupului de contact trilateral.

- Condiţia realizării unei reforme constituţionale. La sfârşitul anului 2015 trebuie să fie adoptate o nouă Constituţie - element-cheie al descentralizării, cu respectarea specificului regiunilor Doneţk şi Lugansk, negociat cu reprezentanţii acestor regiuni, precum şi o legislaţie a statutului special al anumitor raioane din regiunile Doneţk şi Lugansk, în conformitate cu măsurile indicate în notele de subsol.

Las la o parte incertitudinea adoptării constituţiei şi legislaţiei statutului special menţionat mai sus - în Rada de la Kiev se exprimă atâtea poziţii diametral opuse, evantaiul forţelor politice este atât de larg, încât acordul de la Minsk poate fi de la început greu spre imposibil de realizat.

Este clar de ce acordul de la Minsk marchează un avans viguros politic al separatiştilor, al Rusiei. Ceea ce va pune serioase probleme statelor limitrofe zonei şi statelor occidentale. Cele din urmă vor avea de ales în a-şi menţine intransigenţa faţă de Rusia sau de a o "acomoda".

Neplăcut, la limită periculos, dar... s-au mai văzut cazuri...

Este evident că există pericolul extinderii geografice a conflictului pe parcursul următoarelor luni. Şi acest scenariu este analizat de către toţi cei interesaţi. Prea puţini ar dori real acest lucru. Dar, pentru a se evita escaladarea, scăparea de sub control a situaţiei, trebuie fie să existe un factor credibil şi descurajant al escaladării, fie cineva să piardă, să fie sacrificat. Ambele scenarii sunt perfect posibile şi pe măsură ce trece timpul şi problema nu se rezolvă, ele intră în plaja probabilului. Ambele scenarii pun probleme de maximă gravitate pentru România.

Se poate şi fără escaladare. Doar că, spre binele multora, unul va suferi. Cinic vorbind, din experienţa tristă pe care o avem, o dezvoltare posibilă este ca mediaţiunea să fie substituită de către arbitraj.

Sau să sperăm pios că principalii actori vor înţelege adevărul maximei "ştii cum începi un război, dar nu ştii cum îl termini" şi vor recurge la exerciţiul moderaţiei.