Ultima victorie, ultimele victime

Saddam Hussein, prizonier în ţara pe care a împins-o cu o voinţă de fier spre dezastru, pentru a-şi satisface orgoliul de "mare conducător", mai are de înfruntat doar cuvintele condamnării sale la moarte. Chiar şi acum, din postura în care se află, dictatorul are privilegiul să-şi contemple ultima victorie şi ultimele victime.

Victorie neaşteptată, nu atît pentru că vine la cîţiva ani după ce regimul său s-a prăbuşit, cît pentru mesajul pe care îl conţine. Ultima victorie a lui Saddam Hussein este acordarea, în acest an, a Premiului Nobel pentru Pace lui Mohamed ElBaradei, directorul general al Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică. Desigur, o victorie simbolică, dar nu una lipsită de importanţă. Cei care urmăresc an de an evenimentul acordării acestui premiu, ştiu demult cît de politizate sînt opţiunile pe care Comitetul Norvegian Nobel le face. Cît de tare reflectă ele mai degrabă dezbaterile, controversele şi confruntările politice ale lumii, decît contribuţia efectivă la promovarea păcii, pe care laureaţii premiului au avut-o. Totuşi, chiar şi cu această rezervă, surpriza de anul acesta depăşeşte cu mult cadrul obişnuit al "erorilor de parcurs" ale ilustrului comitet.

Textul care argumentează acordarea premiului, după ce ne anunţă că el este acordat în părţi egale, organizaţiei şi directorului ei, domnul ElBaradei, se scaldă în considerente generale despre importanţa prevenirii neproliferării armelor şi a tehnologiilor militare nucleare, respectiv a folosirii în condiţii de siguranţă a energiei nucleare, în scopuri civile. Dincolo de lipsa oricărui argument concret care să justifice alegerea, pretenţia de a evidenţia AIEA şi activitatea ei în prevenirea proliferării nucleare este pur şi simplu ridicolă. Organizaţia este una de tip interguvernamental, cu alte cuvinte ea nu face nimic în afara voinţei statatelor membre. De la buget şi pînă la lista de programe, totul este aprobat de bordul internaţional şi trece prin sita deciziilor fiecărui stat membru. Agenţia nu a fost nici o zi, şi nici nu putea fi, prin statutul ei, un actor independent pe scena negocierilor privind regimul armelor şi al tehnologiilor nucleare. De la crearea ei, în cadrul ONU, ea nu a fost decît un instrument de verificare al respectării acordurilor încheiate de state în această materie şi asta doar acolo unde statele au hotărît în mod expres să acorde AIEA un rol. Istoria ultimilor 50 de ani este istoria eşecului AIEA de a preveni diseminarea ilegală a armelor şi a tehnologiilor nucleare, eşec concretizat în apariţia unor noi state posesoare de asemenea capacităţi. Iar, mai nou, în apariţia posibilităţii ca potenţialul nuclear să fie deţinut şi folosit în scopuri distructive nu doar de state, ci şi de organizaţii teroriste. Lucrul acesta este ştiut şi recunoscut de oricine s-a plimbat, fie şi numai cîteva zile, pe culoarele ONU. Mai rămîne să vedem pentru ce a fost distins directorul general. Textul argumentului spune că acesta "s-a făcut avocatul neînfricat al noilor măsuri de întărire a regimului de non-proliferare". Mohamed ElBaradei a fost într-o circumstanţă critică un avocat neînfricat, dar nu al regimului de neproliferare, ci al regimului Saddam Hussein. Fie că a făcut-o conştient sau doar prin implicaţie. Episodul s-a consumat cu ocazia dezbaterilor din Consiliul de Securitate privind măsurile împotriva regimului de la Bagdad, aflat în grava încălcare a unui lung şir de rezoluţii ONU şi suspectat că derulează în continuare programe pentru dezvoltarea armelor de nimicire în masă, inclusiv de tip nuclear. Solicitat să prezinte un raport în faţa Consiliului de Securitate, pe această temă, directorul AIEA a spus că potenţialul nuclear al Irakului este inexistent, iar celelalte programe sînt probabil mult afectate de embargoul instituit şi menţinut mai mult de un deceniu asupra acestei ţări. O evaluare care, după prăbuşirea regimului şi inspectarea minuţioasă a diferitelor locaţii, s-a dovedit mai aproape de realitate, decît estimările serviciilor de informaţii britanice şi americane, ce credeau în existenţa unui potenţial serios de mijloace de distrugere în masă, bine disimulat de Bagdad. Toate acestea îl aşază pe ElBaradei de partea "bună" a baricadei, adică a acelora care au susţinut că folosirea forţei împotriva lui Saddam nu poate fi justificată pe seama deţinerii de arme de distrugere în masă. Doar că asta nu are nimic de a face cu problema diseminării ilegale a armelor nucleare şi de distrugere în masă. Obiectiv pe care Saddam Hussein l-a urmărit tenace şi cu uriaşe eforturi financiare peste trei decenii. ElBaradei a jucat atunci "cartea europeană" şi "anti-război", iar acum este răsplătit. De ce este aceasta o victorie a lui Saddam? Pentru că el este autorul răsturnării de teme care l-a făcut azi pe ElBaradei deţinătorul Premiului Nobel. În loc să se discute conformitatea regimului de la Bagdad cu rezoluţiile ONU şi gravitatea ameninţărilor la adresa păcii create de prelungitul refuz de cooperare a lui Saddam cu ONU, Consiliul de Securitate a discutat dacă Bagdadul are sau nu arsenal activ de arme de distrugere în masă. O capcană în care diplomaţia americană s-a aruncat cu capul înainte, sedusă de estimările serviciilor de informaţii şi de impactul mediatic al show-ului organizat cu ocazia şedinţelor din Consiliul de Securitate.

Ultimele victime ale lui Saddam provin tot din tabăra unor susţinători ai săi. Doi diplomaţi francezi s-au adăugat listei lungi de persoanalităţi şi funcţionari ONU care au beneficiat ilegal de beneficii din derularea programului "Petrol pentru hrană", începînd chiar cu fiul actualului secretar general. Jean-Bernard Merimee este fostul ambasador al Franţei la ONU şi a fost pus oficial sub acuzaţie de către autorităţile franceze, pentru "trafic de influenţă" şi "corupţie activă a banilor publici străini". Împreună cu Serge Boidevaix, el se află pe lista celor 11 personalităţi suspectate că au beneficiat de "largheţea" regimului Saddam Hussein, sub forma alocaţiilor în bonuri petroliere, în cadrul programului ONU, derulat între 1996 şi 2003. Chiar dacă la data la care s-au petrecut faptele cei doi se retrăseseră oficial la pensie, ei erau funcţionari internaţionali activi şi implicaţiile pentru diplomaţia Franţei rămîn cît se poate de grave. Şansa ca Saddam să mai înveţe ceva din contemplarea ultimei sale victorii şi a soartei ultimelor sale victime este redusă. Întrebarea este dacă restul lumii a învăţat ceva sau nu!