Un erou al clasei muncitoare

Cu un parpalac ponosit, încălţat cu pantofi ieftini, cu frizura în dezordine, omul nostru a coborât dintr-o maşină hodorogită şi admiră o vilă extraordinară. "Cât costă?" - întreabă el - "Sunt interesat de bani". Răspunsul îl stupefiază. Face o socoteală rapidă. I-ar trebui 90 de ani de salariu doar să stea într-o asemenea casă. Fără să mănânce.

Omul nostru este un umil slujbaş al Statului. Câştigă puţin. Se bucură când cineva îl serveşte cu ceva. La o recepţie este văzut cum umblă stingher şi culege măslinele de pe platouri. Altfel, este un om la locul lui. Se uită seara la televizor cu soţia. Are un câine. Urmăreşte meciurile de fotbal.

L-aţi recunoscut, desigur, pe locotenentul Columbo. Pentru noi, spectatorii îndrăgitei serii poliţiste, Columbo era un detectiv american. Am realizat târziu că, în contextul său cultural, Columbo trebuie să fi fost perceput frecvent şi într-o cheie a criticii sociale.

Altfel spus, Columbo a fost un erou al clasei muncitoare. Aceasta este o identitate pe care personajul respectiv o cultivă sistematic. Suspecţii săi, la rândul lor, sunt creaturi privilegiate, locuitori ai stratosferei economice şi sociale. Cântăreţi sau dirijori celebri, generali, diplomaţi din Orientul Mijlociu, moguli ai finanţelor, sportivi plini de bani, antreprenori sau politicieni influenţi. Locuiesc în adevărate palate şi conduc maşini scumpe.

Pe lângă ei, Columbo seamănă cu acei înţelepţi ai şcolii cinice despre care ne vorbesc textele vechi greceşti. Diogene, invitat fiind în casa unui om cu stare, îl scuipă pe proprietar. Acesta, uluit, îl întreabă de ce. Diogene îi răspunde că ar fi fost păcat să facă asta pe o podea aşa de frumoasă. La rândul său, Columbo, confundat uneori cu un vagabond, îşi lasă peste tot cioturile de trabuc.

Se vorbeşte uneori despre "reconstrucţia Stângii". Mi se pare însă că există o confuzie considerabilă în ce priveşte identitatea culturii politice a "clasei muncitoare". Cazul locotenentului Columbo o dovedeşte.

Personajul, înainte de toate, e un împătimit al muncii. Columbo munceşte şi atunci când, sprijinit de tejghea, mănâncă un chilli. În universul lui Columbo nu există "asistaţi social". Dimpotrivă, "întreţinuţii" sunt întotdeauna de partea cealaltă, a Răului. Playboy ofiliţi, amante lacome ori speculatori prinşi cu mâţa în sac. Ceea ce îmi permite să observ paradoxul existenţei, astăzi, a unei doctrine, presupus reprezentativă pentru cei care muncesc pentru un salariu, dar care devalorizează munca.

Columbo nu este un revoluţionar. Dimpotrivă, respectă autoritatea şi ierarhiile sociale. Politicos cu cei din jur, se aşează stingher pe un scaun din colţ. În felul lui, el este, totuşi, un egalitarist. După mai bine de două decenii de rezolvat cazuri dificile, el este în continuare doar locotenent. De asemenea, este imun la tentativele de intimidare sau de mituire. Se poate spune că este un "luptător anticorupţie".

Şi un familist convins. Astăzi s-ar spune că este un adept al "familiei tradiţionale". Este legendar modul în care Columbo o invocă frecvent pe soţia sa, care nu apare însă în nici un episod. Toate referirile la soţie o aşează pe aceasta în roluri tipice. Joacă bridge, găteşte, se uită la telenovele, citeşte cărţi siropoase. Moravurile lui Columbo sunt diametral opuse faţă de acelea predicate de Stânga contemporană.

Columbo este persistent. Unii dintre suspecţi se plâng că sunt "hărţuiţi", că sunt urmăriţi de un copoi care nu ştie să renunţe. Omul apare în locuri neaşteptate, intră neinvitat, stă la pândă. Este un hărţuitor profesionist, episod după episod.

Triumful său este acela al spiritului comun. Cu toate că este descris uneori ca un "geniu", locotenentul american nu este un mare savant. Ceea ce descoperă el sunt "lucruri mărunte", după propria sa expresie, sau "mici nepotriviri". Columbo este o creatură a rutinei. Criminalii pe care îi prinde fac, toţi, o greşeală elementară: se cred speciali, extraordinari. Cu toate acestea, nu sunt decât nişte amatori. La un moment dat, Columbo afirmă despre unul dintre aceştia: "Nu a avut decât o singură ocazie să înveţe. La noi însă, totul este rutină. Trecem prin asta de o sută de ori pe an".

Nu am ştiinţă de vreun episod în care Columbo să îşi fi dezvăluit simpatiile politice. Cu siguranţă însă că un personaj cu profilul său nu are cum să simpatizeze cu Stânga radicală. Mai mult, se pare că locotenentul Columbo este un conservator.

Aici, sunt sigur, unii cititori se vor mira. Am stabilit deja că locotenentul de la Omucideri este un "erou al clasei muncitoare". Şi atunci cum descoperim un conservator politic? Nu cumva este un raţionament hazardat, ca atâtea altele din serialul american?

Aici trebuie să afirm: "Mai este ceva!" (One more thing...). Care face toată diferenţa. De la apariţia sa, în secolul al XIX-lea, o bună parte din clasa muncitoare (oricum am defini această clasă) nu a avut deloc simpatii de Stânga. Dimpotrivă, ea a avut adesea atitudini şi idei de Dreapta.

Mişcările reprezentative ale acestei clase nu au fost câtuşi de puţin limitate la opţiunile Stângii. Multe partide, sindicate şi grupări "muncitoreşti" au fost de Dreapta şi au susţinut cauze ale Dreptei. Lege şi Ordine, chestiunea naţională, proprietatea privată etc. Alte cauze sunt greu, dacă nu imposibil de plasat anume doar în registrul Stângii sau al Dreptei. Luaţi, spre exemplu, imigraţia sau protecţionismul. Şi Dreapta şi Stânga, în anumite perioade şi în anumite state, au susţinut limitarea imigraţiei sau a importurilor. În fine, alte mişcări sau partide susţinute larg de muncitori au propus ideologii hibride.

Concluzia este simplă. În materie de ideologie, lucrurile nu sunt neapărat aşa cum par să fie. Sunt greu de apucat de mâner. Unul dintre personajele seriei, o scriitoare de romane poliţiste, îi spune, mieroasă, lui Columbo: "Sunteţi un om cumsecade...". Locotenentul îi răspunde: "Nu contaţi pe asta, doamnă!".