Un eşec convenabil

Campania electorală pentru prezidenţiale a consemnat eşecul de etapă al politicii româneşti. După un război electoral pe cât de inutil, pe atât de periculos pentru democraţie, statul, controlat de grupurile private şi lipsit de reflexe elementare, este epuizat. La rândul său, societatea este dominată de confuzie. Când bate Vântul atât de tare cum se pare că s-a întâmplat în ultimul deceniu, politica nu este doar anulată, căci antipolitica ce îi ia locul distruge întregul eşafodaj instituţional. Aşa că, cei trei ani electorali care au accelerat o criză politică perpetuată de tentaţia personalizării puterii au pus politica între paranteze. Atât clientela, cât şi mediul de afaceri, atât partidele, dar mai ales cetăţenii, dovedesc lipsă de reacţie. Poate că ceea ce s-a întâmplat în această perioadă poate fi considerat un punct de plecare, dar se poate la fel de bine ca rezultatul să fie cel urmărit cu sistem de păpuşarii din umbră.

Pentru a acoperi o criză pe care au întreţinut-o din interes politic şi economic, prestidigitatorii au păstrat aparenţele democratice ale sistemului pe care l-au deturnat către post-democraţie. Nu doar în România criza s-a dovedit o bună scuză pentru a pune democraţiile, tot mai incoerente, în defensivă. Pentru ca societatea să nu observe şi să nu reacţioneze, regia spectacolului a accentuat caracterul emoţional al jocului politic. Prin această metodă postdemocraţia pune în evidenţă fenomene politice şi sociale care duc spre înlocuirea alegerilor reprezentative cu consultări electorale fictive şi nereprezentative. Nu e de mirare că parlamentarismul riscă să fie viciat până la transformarea sa în simplu accesoriu al unei puteri executive excesiv personalizate. Şi asta în condiţiile în care regulile constituţionale şi juridice nu mai sunt res-pectate nici de autorităţi, dar mai ales de actorii "privaţi", iar libertatea dezbaterii publice, fără a fi formal interzisă, a fost restrânsă prin aşa zise mecanisme de "piaţă".

Antipolitica şi postdemocraţia sunt fenomene generate în mare măsură de limitarea mai mult sau mai puţin discretă, dar foarte eficace, a libertăţii de expresie. Restrângerea continuă şi sistematică a spaţiului public a lăsat societatea la îndemâna grupurilor private. Şi, pe fundalul compromiterii parlamentelor devenite simple organisme nereprezentative de validare a legislaţiei impuse de grupurile de putere economică, dar şi în condiţiile transformării jus-tiţiei dintr-o putere într-un redută asediată, eşecul democraţiei reprezentative în faţa "democraţiei" mediatice a convenit de minune. Trans-formarea unei dezbateri între candidaţi într-un fel de turnir popularizat ca meciul cheie pentru calificare al naţionalei la Mondiale a făcut parte din tactica postdemocraţiei. Lipsa de reguli a transformat dezbaterea într-un meci de box thailandez în care toate loviturile sunt permise. Dar publicul unui astfel de meci nu e format din cetăţeni, ci din telespectatori.

Mizând pe spectacolul politic televizat şi pe amalgamul de pe internet, dar excluzând tot mai mulţi cetăţeni de la decizie şi repartizarea bunăstării, postdemocraţia şi antipolitica contribuie la permanentizarea crizei. Căci, postdemocraţia nu presupune instituţionalizarea vreunei noi forme de organizare politică, ci exprimă criza indusă a valorilor moderne. Nu e deci deloc întâmplător că pe fondul acestei crize atât de convenabile ceva ce seamănă mai mult cu un regim autoritar decât cu o democraţie se instaurează.