Domnul Macron, Preşedintele Franţei, a făcut-o iar de oaie. A tras o fugă pînă în America, să se facă de rîs pe marea scenă politică a lumii. Nu de alta, dar aici, prin Europa, nu mai spun prin Franţa, nu-l mai bagă aproape nimeni în seamă. După ce i-a strîns mîna lui Biden un sfert de oră, uitînd cu tandreţe de orice protocol, s-a grăbit să ne spună, tocmai de acolo de peste ocean, ce e de făcut cînd s-o hotărî Putin să vină la masa negocierilor ca să se termine odată cu "povestea asta agansantă" din Ucraina: să-i dăm omului, adică lui Putin, garanţiile de securitate de care are atît de neapărată nevoie! Vezi, tot vorba lui Tache Farfuridi: ori-ori. Ori pace, dar atunci fără garanţii pentru Rusia nu se poate, ori război, dar atunci să nu vă mai miraţi dacă o să vă treziţi într-o bună zi cu Putin în sufragerie, ori dacă nu cu el, cu vreuna dintre gogoloaiele lui nucleare. Din această dilemă, nu puteţi ieşi, am zis! Stai şi te minunezi, după care te întrebi cam cît de adînc poate fi puţul gîndirii acestui trist şi ridicol personaj care vorbeşte nu doar în numele lui, ci al Franţei, fără să înţeleagă măcar ceea ce spune. Rareori a fost mai voluptuos şi mai fără de ruşine afişată, de către un personaj atît de sus pus, lipsa noţiunilor elementare pentru înţelegerea lumii internaţionale şi a temeiurilor pe care sunt aşezate interacţiunile dintre state. Să facem, totuşi, exerciţiul obligatoriu de a-l lua în serios şi să vedem cam despre ce ar putea fi vorba. De unde vin pericolele atît de grave la adresa securităţii Rusiei? Care sunt acelea?
Ce fel de garanţii ar putea cineva constitui, în ce să constea ele pentru a convinge Moscova că drobul de sare nu o să cadă de pe hornul sobei peste bietul prunc? Cine să constituie şi să ofere aceste garanţii Rusiei?
La prima întrebare ne răspunde chiar domnul Macron. Nato este drobul de sare! Vedeţi dumneavoastră, cu Finlanda şi Suedia, mîine, poimîine, membre în zisa alianţă militară, Nato a ajuns la porţile Moscovei şi aiasta nu se poate, majestate! Nu-i aşa?! Teza aceasta s-a născut pe vremea cînd lui Macron nici nu-i dăduseră încă tuleiele. Era la începutul anilor 90, pe cînd Gorbaciov desfiinţa Tratatul de la Varşovia, îngheţînd de spaimă armatele de mareşali şi generali ai URSS-ului şi punînd baza politicii de "revanşă/recuperare" care constituie astăzi nucleul dur al politicii regimului putinian. Ea a fost scoasă din pălărie de maşinăria de propagandă sovietică, de îndată ce ţările fostului lagăr socialist, eliberate cel puţin teoretic de ameninţarea militară directă a Moscovei, au început să cerceteze timid posibilitatea integrării în instituţiile de securitate europene şi euro-atlantice, inclusiv Nato. Absurdul grotesc al tezei iese la lumină de îndată ce te întrebi cum de a putut să trăiască Moscova vreme de 50 de ani despărţită de trupele NATO doar de Firavul zid al Berlinului? Atunci, nu era ameninţată? Cine îi dădea garanţiile de securitate şi în ce constau ele? Adevărul este că, atunci, Moscova nu cerea garanţii de securitate din partea nimănui. Ar fi considerat gestul drept o înjosire şi, oricum, nu putea nimeni să i le ofere îndestulător. Şi le lua singură, cu de la sine putere, iar ele constau pur şi simplu în puzderia trupelor gata de război desfăşurate pe tot teritoriul din est al Europei, inclusiv al RDG-ului şi în muntele uriaş de "gogoloaie nucleare" cu care şi-a umplut pînă la refuz silozurile adînc îngropate, din Siberia, pînă în grotele Uralilor; plus cele de pe submarinele trimise la plimbare 24/365 prin toate mările şi oceanele lumii. Cînd şi de unde a învăţat tînărul Macron teza asta, pură şi ridicolă propagandă sovietoidă, şi de ce o ţine în braţe cu atîta drag, e greu de înţeles. Mă rog, dacă nu presupui, prin absurd, că omul se închină, în taină, la "altarele" lui Kiril. Ori, că nu ştie ce spune, ceea ce am presupus şi noi, din capul locului. Luată mai la bani mărunţi, tema se reduce la posibilitatea ca NATO, adică SUA, să instaleze în ţări aflate în imediata vecinătate a Rusiei mijloace nucleare capabile să lovească decisiv, într-un singur val, complexul militar nuclear al Moscovei, astfel încît să facă imposibilă sau total ineficientă încercarea de răspuns nuclear împotriva SUA, respectiv a ţărilor NATO. Este pretextul pentru care instalaţiile NATO din România, deşi în afara domeniului nuclear, sunt oficial considerate la Moscova drept o gravă ameninţare la adresa securităţii sale, în ciuda capacităţii lor practic insignifiante de a ştirbi amploarea unui răspuns nuclear al Rusiei, în caz de criză. Dacă acesta este subiectul, atunci Rusia ar fi fost în postura ideală să solicite garanţii de securitate Statelor Unite şi NATO, legate de asemenea circumstanţe, din postura de "Partener privilegiat" al Nato, statut care i-a fost acordat şi pe care l-a acceptat o vreme, atunci cînd Moscova încă mai semna acte internaţionale în care declara că nu mai consideră Alianţa Nord Atlantică drept o ameninţare la adresa sa, ci un partener de consolidare a securităţii internaţionale. De ce a renunţat Rusia la aceast uriaş avantaj? Simplu! Pentru că bloca construcţia de putere a regimului putinian, la baza căreia a stat şi stă şi azi teza contrară, de sorginte leninist-sovietică, aceea că Occidentul este duşmanul ireductibil, neobosit şi permanent al Rusiei Comuniste.
De unde se vede că garanţiile de securitate despre care vorbeşte cu atîta aplomb şi inconştienţă domnul Macron sunt doar o aberaţie menită să susţină propaganda regimului putinian şi să îi justifice agresiunea asupra Ucrainei. Şi, apropos de negocieri şi baza lor politică, mi-aş îngădui să sugerez autorităţilor ucrainene să-i trimită zilnic lui Macron, la Elysee, din partea Preşedintelui Zelenski, un album cu 30 de fotografii ale distrugerilor, atrocităţilor, crimelor de război şi ale altor consecinţe factual documentate ale "activităţilor armatei Rusiei" pe teritoriul Ucrainei, însoţite de un exemplar din Carta ONU, marcat şi subliniat la art. 2, plus un exemplar din Rezoluţia Adunării Generale a ONU (A/RES/29/3314), 14 Decembrie 1974, art. 3 şi art. 5, care definesc fără nici un fel de echivoc actul de agresiune în relaţiile dintre state şi consecinţele juridice care decurg de aici. Pachetul ar trebui însoţit de rugămintea ca Preşedintele Franţei să răspundă pe scurt la întrebarea: "Ce fel de garanţii de securitate ar fi dipusă să ofere Franţa unui alt stat (să spunem prin absurd Germania) care s-ar face responsabil de acte similiare cu cele documentate de fotografiile trimise, în cursul unei agresiuni militare asupra teritoriului său naţional?
Poate că domnul Macron ar învăţa, măcar aşa, cîte ceva din ceea ce este minim necesar unui şef de stat, cînd vine vorba despre încălcarea flagrantă a dreptului internaţional prin utilizarea forţei şi recurgerea la agresiune împotriva unui alt stat membru al ONU şi ar lăsa-o mai moale cu "ideile originale". Mă rog, dacă nu cumva... Honi soit qui malle y pense!