Un subiect lăturalnic

Academia Română. Tocmai împlineşte 140 de ani. Şi trecerea unei muşte prin aerul năclăit de căldură şi sudoare al unei odăi de crîşmă lăturalnică ar fi creat mai mult efect social, preocupare, reacţie, discuţii şi dezbateri, decît evenimentul nostru academic. De aceea, în loc de panglici festive, poate că n-ar fi fost chiar lipsit de sens ca Academia să organizeze o dezbatere publică, să lanseze un mare proiect de cercetare care să răspundă la cîteva întrebări simple: Ce este, azi, Academia Română? La ce e bună? Are nevoie societatea românească, a tranziţiei fără de sfîrşit, de o instituţie numită Academie? Ce ar putea şi ce ar trebui să facă o asemenea instituţie? Se poate ridica o Nouă Academie sau trebuie să mai treacă cîteva generaţii, irosindu-şi energia şi talentul pentru a repara stricăciunile celei vechi? Ce e mai important în cazul Academiei Române: tradiţia (ferfeniţă) sau funcţia socială (niciodată împlinită)? Întrebările ar mai putea continua, dar esenţa este aceeaşi.

Înainte de a fi o instituţie, Academia a fost o suburbie a Atenei, denumită astfel după numele eroului Ecademos. Predestinată să fie loc de învăţătură, un gimnazium, fiind construit pe frumoasele dealuri, mult înainte ca Platon să-şi fi adunat ciracii cu care a pus bazele Academiei sale. Nu o instituţie, ci un mod sistematic de a cultiva preocuparea pentru Înţelepciune (Filosofie).

Termenul şi instituţia, sub o formă diferită, aveau să fie reinventate în Franţa lui Ludovic al XIII-lea, la 1634. Lui Richelieu, omul căruia nu-i scăpa nimic din ceea ce era important pentru putere, i-a ajuns la urechi că un grup mic de calvinişti, nouă în total, oameni de litere, de influenţă şi avere se întruneau, o dată pe săptămînă, în casa unuia dintre ei, Valentin Conrart. Scopurile nu erau politice, ci mai degrabă intelectuale. Richelieu le-a oferit generos pulpana protecţiei sale, semnînd regulamentele unei asociaţii cu un număr fix de membri, patruzeci, numită de atunci şi pînă azi "Academia Franceză". Rolul ei: să vegheze asupra limbii franceze. E singura autoritate care poate face reguli şi care supervizează redactarea marilor dicţionare ale limbii. Astăzi face, în plus, mecenat şi acordă premii literare, nu mai puţin de 60.

La noi, Societatea Academică Română, înfiinţată la 1886, a urmat modelul celei franceze, ca societate literară, promotoare şi păstrătoare a limbii. Etatizarea s-a făcut la 1879 sub numele de Academia Română, ocazie cu care scopul iniţial a fost deturnat, transformîndu-se într-un soi de areopag al "nemuritorilor ştiinţei şi artelor". Spun deturnat, pentru că aceasta a fost calea sigură de a transforma o instituţie vie, a societăţii civile, cum se spune azi, într-un soi de "ultima gară a gloriei eterne" pentru savanţi, dar şi veleitari, pentru personalităţi de marcă ale culturii române, dar şi pentru impostori. Statutele şi legile după care a funcţionat în continuare instituţia, inclusiv perioada comunistă, nu au făcut decît să sporească răul creat de prima osificare. Dacă ar fi să dăm crezare logoului pe care singură şi-l atribuie azi, Academia ar trebui să fie "simbol al spiritualităţii naţionale, forum al consacrării, spaţiu al cercetării fundamentale". Nu este nimic din toate acestea. Doar o altă instituţie care trăieşte din banii publici, la jumătatea drumului între un spaţiu universitar de învăţămînt şi o colecţie de personalităţi, personaje şi persoane a căror consacrare academică este desigur importantă, pentru ele, dar lipsită de orice semnificaţie şi repercusiune pentru societatea românească. Cît despre cercetarea fundamentală, nici nu mai e cazul să vorbim. Ca să fie dezastrul complet, "epoca de aur" a inventat "academiile de specialitate", aşa că avem în continuare tot felul de alte academii, de la medicină, la agricultură. Doar cea de "Ştiinţe sociale şi politice" şi-a dat obştescul sfîrşit, obol Revoluţiei Române.

Peste tot în lume, Academiile continuă să existe, ca instituţii de promovare a cercetării ştiinţifice, în domeniile cele mai diferite. Ele sînt structuri independente, neguvernamentale, chiar dacă susţinute într-un fel sau altul de resurse ale guvernelor. Cu excepţia Premiilor Nobel, nimeni nu mai consideră aceste academii ca spaţii privilegiate de atestare profesională şi academică. Sînt utile doar ca instrumente de promovare, comunicare şi difuzare sistematică a informaţiei, în spaţiile academice, de cercetare şi la nivelul opiniei publice. La noi se conservă "morga" şi "laurii", care oricum nu contează, în timp ce funcţia de promovare este lăsată în paragină.

Din păcate, în cei 140 de ani scurşi de la lăudabila initiaţivă a contemporanilor lui Ion Heliade Rădulescu, cultura instituţională în societatea românească nu a progresat de loc, iar Academia de azi nu poate pretinde locul şi rolul Academiei de atunci.